La sfîrşitul şedinţei, preşedintele sindicatului îi oferi lui nea Grigore un bilet de odihnă, destul de avantajos, la munte, să-şi refacă forţele. Şi să se întoarcă de acolo cu un nou avînt. Asta, ca să înţeleagă şi alţi ceomişti că, singură, critica nu ajută, se cer şi măsuri în consecinţă, un ajutor concret în depăşirea lipsurilor, care va să zică.
Nea Grigore a plecat, dar nu s-a mai întors. A trecut o zi peste termenul de prezentare la lucru, apoi două, o săptămînă. Se zvonea că în munţi se declanşaseră niscaiva avalanşe. Mulţi schiori fuseseră daţi dispăruţi. Un reprezentant al sindicatului s-a deplasat la locuinţa lui nea Grigore, dar nu a putut culege decît informaţii existente şi în dosarul de la serviciul personal. Nea Grigore n-avea soţie, n-avea copii, rudele de gradul 1 şi 2 locuiau în provincie, iar vecinii erau plecaţi şi ei în concediu, după cum se specifica pe un bilet afişat la avizierul blocului.
Toată cooperativa a început să-l regrete pe nea Grigore. Chiar şi cei care-l criticaseră în şedinţa cu pricina. Lipsa unui om din colectiv se simţea acut: comenzile se executau mai greu şi cu întîrziere. Pînă la urmă, s-a convocat o nouă şedinţă, în care preşedintele cooperativei a spus: „Trebuie să cinstim, într-un fel, memoria meşterului Grigore. Propun să-i construim o statuie din materiale refolosibile, şi s-o punem lîngă panoul de onoare! Pentru că, trebuie să recunoaştem, nea Grigore a fost unul dintre cei mai buni lucrători. Un adevărat exemplu de conştiinciozitate".
Propunerea a fost primită cu aplauze şi lacrimi. Avînd ca model de inspiraţie o fotografie din dosarul de cadre, colegii lui nea Grigore au reuşit să-i construiască o statuie admirabilă, retuşindu-i şi unele aspecte negative care nu se potriveau unui fruntaş în producţie.
Totul ar fi fost cum ar fi fost dacă, într-o zi, unul dintre lucrători, trecînd prin faţa panoului de onoare, nu observa un fapt absolut neobişnuit: statuia lui nea Grigore se mişca! Cel care îl însoţea pe lucrător, băgînd şi el de seamă fenomenul, a leşinat, pentru că statuia nu numai că venise lîngă ei, dar începu să şi vorbească:
— Ce-aveţi, fraţilor, m-aţi uitat aşa de repede?!
La această interogaţie sentimentală, curtea cooperativei s-a golit ca prin farmec, iar cei mai curajoşi s-au lipit de pereţii clădirii. Vedeau — şi nu-şi credeau ochilor — două statui: una imobilă, alta mişcîndu-se de colo pînă colo.
— Sînt eu, Grigore, unde fugiţi aşa? a întrebat, contrariată, statuia mişcătoare. Am rămas înzăpezit la cabană, la unchiu-meu. Dar acum m-am întors.
Într-un tîrziu, preşedintele cooperativei şi-a luat inima în dinţi şi s-a apropiat de nea Grigore, pînă l-a atins cu mîna. Chiar l-a pipăit puţin, gîdilîndu-l fără să vrea.
— Semeni leit cu nea Grigore al nostru! a recunoscut el.
— Ne-au scos cu tractorul, că a alunecat cabana la vale. Noroc că era plină cu provizii! explică, în continuare, celălalt.
Încurajaţi de preşedinte — „Veniţi, măi, că nu vă mănîncă!" — oamenii au făcut cerc în jurul lui nea Grigore, pipăindu-l şi el de la talpă pîn-la creştet.
— Văd că mi-aţi ridicat statuie. Bravo! Am trăit s-o văd şi p-asta!...
Atunci, preşedintele întrebă ferm, hotărît:
— Ascultă, omule, hotărăşte-te: eşti viu sau mort?!
— Mai viu ca oricînd, că avea unchiu-meu un vin negru, puterea ursului, de te scula şi din morţi!
— Termină cu morţii şi treci la treabă, că avem destule comenzi restante! l-a luat la rost preşedintele.
Nea Grigore a înţeles şi s-a dus spăşit la locul său de muncă.
Imediat, preşedintele cooperativei l-a chemat pe contabilul şef, cerîndu-i să ia măsuri pentru demolarea statuii, cheltuielile urmînd a fi recuperate de la nea Grigore, care nu s-a dovedit demn de încrederea colectivului.
— Ce cheltuieli, că statuia a fost făcută din economii şi lucrată în afara orelor de program! a explicat contabilul şef.
La care preşedintele a replicat categoric:
— Cheltuielile necesitate de distrugerea statuii! Ce, noi aruncăm banii pe mofturi?!
(Perpetuum comic ’82, pag. 242)
