Căţel Unu a fost întotdeauna Căţel Unu. Căţel Doi este în realitate Căţel Trei, pentru că, de fapt, cel care trebuia să fie Căţel Doi nici n-a existat vreodată. Vă spun asta ca nu cumva să-i încurcaţi şi să faceţi confuzii regretabile şi imposibil de reparat. Dacă ştiţi pe cineva care se pricepe la reparat confuzii regretabile, vă rog să-mi comunicaţi şi mie unde-l pot găsi.
Căţel Unu şi Căţel Doi sînt finii prietenei mele Dana. Ea i-a botezat aşa nu din lipsă de nume, că nume se află pe toate drumurile. Numai eu ştiu o mulţime. Ca de exemplu: Căţel Patru, Căţel Cinci, Căţel Şase şi aşa mai departe... Nu-mi închipui de ce i-a botezat cu nume atît de obişnuite Dana.
Însă acum nu-i vorba de numele lor. E vorba că aseară, Căţel Unu, ieşit la plimbare cu prietena lui, Ioana — o răţuşcă blondă care a cîştigat olimpiada de şah pentru răţuşte — mi-a spus că în parcul copiilor Căţel Doi a făcut o mare inovaţie.
— Ce inovaţie?
— Surpriză! Du-te şi vezi!
Azi-dimineaţă, primul drum l-am făcut în parc, iar acolo — o forfotă de copii nemaivăzută. Unul nu stătea pe loc, toţi alergau de colo-colo şi fiecare ţinea în mînă o sfîrlează. Sfîrlezele sfîrlezăiau... Mă rog: se învîrteau. Era o plăcere să priveşti atîtea sfîrleze colorate în toate culorile, sfîrleze mai mari, mai mici, de hîrtie, de carton, de lemn, de material plastic... O mare de sfîrleze.
Hop că apare Căţel Doi, dînd din coadă, ca de obicei.
— Salut!
— Salut!
— Îţi place? hămăie el mîndru.
— Ce să-mi placă?
— Ce vezi!
— Dar ce văd? mă prefac eu că nu-nţeleg.
— Sfîrlezele!
— A, sfîrlezele... Da. Sînt frumoase. Şi multe. Bravo.
— Nu mă-ntrebi ce fac ele acuma?
— De ce să te-ntreb? Văd că se-nvîrtesc.
— Dar altceva ce mai fac?
— Nu ştiu.
— Păi întreabă-mă pe mine!
— Dar altceva ce mai fac?
— Cine?
— Sfîrlezele.
— Bineînţeles că sfîrlezele... Uite că mă luai după tine cu întrebările... Ei bine, află că sfîrlezele astea, învîrtindu-se, produc curent electric.
— Nu mai spune!
— Ba mai spun! Că ideea asta a mea e genială!
— Bravo! zic eu.
— Asta nu-i nimic. Acum lucrez la o invenţie care o să revoluţioneze... Nu mai ştiu ce-o să revoluţioneze, c-am uitat, dar în orice caz ceva-ceva tot va revoluţiona ea... La fiecare pantof o să ataşăm un mic aparat care să transforme mişcarea în energie electrică. Pricepi? Cînd mergem. Îţi dai seama?
— Îmi dau.
— O să produc o mulţime de curent. Am început să calculez cît merge un om în medie în fiecare zi şi cît ar putea să...
În momentul acela, un ghemotoc cenuşiu se rostogoli cu viteză şi se opri între noi.
— Salut, Sorine! îi spun eu ariciului.
— Salut! Şi se-ntoarce spre Căţel Doi căruia, nu ştiu de ce, i se blegise coada. Mă Căţel Doi, zice printre dinţi Sorin, am auzit că te-ai pus pe invenţii. E-adevărat?
— Aăăăă... Să vezi, că... se bîlbîie Căţel Doi.
— Îmi iei ideile mele şi-oi vrea să primeşti şi Premiul Nobel, hai?
Căţel Doi, cu coada-ntre picioare, îşi cerea scuze.
— Cine-a spus că-s ale mele? Eu numai le aplic. Eu sînt numai coautor.
— Aşa mai merge, se-mbună Sorin. Altfel te-nţepam de nu te vedeai de-atîtea-nţepături! Sită te făceam, mă Căţel Doi!
— Ei, nu era nimic dacă mă-nţepai. Numai să-ţi fi dezinfectat acele, că microbii ăştia umblă peste tot...
Căţel Doi se-nviorase şi-ncerca să glumească. Dar degeaba, că tot se făcuse de rîs.
(Perpetuum comic ’83, pag. 168)