Rîul curgea domol, clipocitul apei sporea parcă liniştea nopţii cu cer înalt, pe care spuza de stele şi cerul din jurul lunii vesteau secetă. Cooperatorul Ionică Brînduşel, cu pantalonii suflecaţi, purtînd în mînă sacul şi lingura de peşte, se furişa pe malul apei, spre un loc ştiut numai de el, unde, la adăpostul sălciilor, putea să braconeze în voie. Sezonul era închis dar a doua zi un văr urma să-şi boteze copilul şi oricum, nişte peşte era necesar pentru a stimula setea participanţilor. Ar fi fluierat „Mărie Mărie" melodia lui preferată, dar pe paznicul de noapte, pe Timofte, nu-l văzuse la bufet, aşa că s-ar fi putut să se afle pe undeva pe-aproape. Nu se temea de altceva decît de faptul că ăla, fiind fricos, începea să urle, trezea tot satul atunci se ducea dracului crapul. În apropierea cotului rîului, într-un loc unde apa parcă încremenise în lumina lunii, între nişte cioturi de sălcii, se încurcase ceva. Ionică Brînduşel se apropie cu băgare de seamă. Un strigăt de spaimă îi scăpă fără voie. Era un om înecat. Întinse lingura să-l tragă spre mal, dar nu izbuti să-l descurce, ci doar să-l mişte puţin, cînd observă ceva ce îl determină să o rupă la fugă peste cîmp. Înecatul nu avea cap...
Cînd ajunse la bufet, tremurînd, gîfîind, cu pantalonii suflecaţi, de i se vedeau izmenele, şi cu picioarele goale, se stîrni o cascadă de rîsete. Stătea în mijlocul localului şi nu putea să articuleze o vorbă.
„S-o fi întîlnit cu Timofte şi i-o fi găurit turu’ cu sare", dădu unul cu presupusul. „Hai, mă, a lu’ Brînduşel, zi ce-ai păţit!", se apropie de el Coleaşă, miliţianul, după ce, în prealabil, îşi încheiase vestonul, îşi pusese centura şi cascheta, ca să fie în „ţinută". Uitase să-şi încalţe bocancii dar şi aşa, în ciorapii albi de bumbac, era destul de ameninţător şi falnic. Cineva, mai milos, îi întinse lui Brînduşel un pahar de rachiu alb. Acesta îl goli pe nerăsuflate şi apoi îngăimă: „Un înecat, un mort fără cap... " la care cîţiva se repeziră spre uşă cu intenţia vădită de a fugi la rîu, să vadă. Îi opri vocea autoritară a lui Coleaşă: „Nu mişcă nimeni. Brînduşel rămîi la dispoziţia mea. Pătrunjel, te duci şi anunţi pe tovarăşu’ primar, pe secretar şi pe doctoriţă. Îl cauţi şi pe Timofte, mama lui! Fuga marş!" Pătrunjel, cel mai destoinic dintre „persoanele de sprijin", o rupse la fugă. După o jumătate de oră se întoarse cu toată comuna după el. Apăru şi primarul, care fusese toată seara furios, din cauza nevesti-si, care alunecase pe o coajă de pepene şi căzuse cu capul într-o ladă de gunoi, în văzul lumii, făcîndu-l de rîs. Acum o încuiase în casă cu capul ei prost şi spart dar presimţea că o să iasă pe fereastră, la ea curiozitatea fiind mai tare decît mîndria. „Să mergem să-l scoatem pe bietul om", propuse o femeie. Coleaşă însă avea altă părere. „Tovarăşu’ primar, permiteţi să raportez, de la noi din sat nu e, nu a fost declarat nici un dispărut. De ce să ne încărcăm cu un mort? Ştiţi cum e. Anchetă, procuratură, ne mai alegem şi cu sancţiuni. Nici nu ştiu dacă s-a înecat la noi sau în comuna vecină. Poate s-a înecat la ei. E şi alt judeţ..." Din acel moment toate minţile începură să lucreze febril. Rîul nu despărţea doar cele două comune, ci şi judeţele din care acestea făceau parte. Deci, gîndea primarul, problema devine complicată. În joc e onoarea judeţului! „Îl împingem dincolo", propuse pripit Pătrunjel. „Împingi tu" prinse glas Brînduşel. Într-adevăr, soluţia era imposibilă rîul fiind destul de lat. „Haideţi, că ne apucă dimineaţa. Îl trecem pe pod", hotărî autoritar primarul. În ciuda protestelor vehemente, muierilor şi copiilor li se interzise categoric să participe la „acţiune". Doar doctoriţa stagiară, care îmbrăcase un balon peste cămaşa de noapte, fu luată ca să constate decesul. Se deplasară în linişte, prin porumb. În frunte, Brînduşel şi primarul. Simţeau atmosfera marilor fapte. Pe un alt drum, tot pe furiş, se îndrepta spre comuna vecină Ruţa Petrii, jignită de moarte că, femeie fiind, nu i s-a permis să ia parte la activităţile din acea noapte istorică.
Mortul era greu, de mirare cum nu se scufundase. Îl traseră cu căngi improvizate la mal şi îl întinseră pe o prelată adusă de şoferul de la C.A.P. Purta un costum negru, demodat, şi pantofi de lac. Pe haine, nici o urmă de sînge. „Să vină doctoriţa!" Stagiara Ciociu însă, sprijinită de o salcie, vărsa. Ridicară foaia de cort şi porniră. „Le aruncăm mortu’n ogradă" chicoti careva. Pînă la primul podeţ era o distanţă bună. „E greu, al dracului. A înghiţit ceva apă!" „Lasă că i-o scot ăia de dincolo". Primarul şi Coleaşă se sfătuiau dacă nu ar fi bine să anunţe şi ofiţerul de serviciu de la judeţ. Renunţară însă din cauza lipsei de timp. Peste podeţ trecură doar cei patru care purtau prelata, cu dispoziţia clară să-l bage cu gîtul în apă, restul pe mal, „să nu-l aducă curentul iar la noi". Treaba se făcu uşor şi porniră înapoi spre comună. Timofte şi Pătrunjel rămaseră „să păzească mortu", să nu treacă hotarul. Se aşezară în porumb şi îşi aprinseră cîte o ţigară. Timofte tremura. O linişte apăsătoare se lăsase peste cîmpie.
În comuna vecină însă, Ruţa Petrii reuşise să pună toată lumea în picioare. Pe primar îl găsise la sediu plîngînd. De trei zile nu părăsise biroul. Aştepta să vină de la judeţ să-l schimbe, pentru că-şi măritase fata cu popa din sat şi asta în plină campanie agricolă, irosind trei zile bune de recoltat. Deşi în acest timp toată populaţia fusese beată şi fericită, o ţinuseră într-un chiolhan, careva, bănuia el cine, îl turnase la judeţ, de unde îi venise pe căi ocolite vestea că urma să se facă anchetă mare. Acum, de cîte ori auzea pe cineva la uşă, începea să plîngă. Miza pe coarda sensibilă a celui ce urma să conducă ancheta. Cînd o văzu pe Ruţa Petrii se opri subit din suspinuri şi începu să urle ca un apucat: „Ce dai buzna? N-ai somn, tovarăşa? Mîine, la audienţe, acum am treabă!" Aceasta îl lăsă să se potolească şi apoi, cu glas mieros şi dîndu-şi ochii peste cap, îi povesti tot. Operativ, primarul Prună convocă toţi oamenii de bază. „Asta-mi mai lipseşte, gîndea el, un mort fără cap, poate-l pun şi pe ăsta pe seama nunţii". Era în stare să dea tot darul, şi ieşiseră bani frumoşi, adunat la nuntă, numai să scape de cadavru. „Cine-i bărbat, să vină cu mine", strigă şeful de post, care avea şi el păcatele lui în povestea cu nunta, căci închisese ochii la nişte decese de viţei, porci etc. şi păşi hotărît înainte sprijinindu-se de ginerele în sutană, cu care băuse pînă la acea oră tîrzie, în casa parohială. Bineînţeles că porniră cu toţii. Din case ieşeau cei mai leneşi, femeile şi copiii. „Părinte, nu-i aprindem o lumînare?" „Aprindem pe dracu!" făcu popa, care era „tămîiat" bine şi tare ar fi vrut să chiuie puţin dar indicaţiile erau să se înainteze „ca la camuflaj". Mobilizarea fusese, orice s-ar zice, exemplară. Din păcate, disciplina lăsa de dorit, căci, deşi în relativă linişte, se auzea doar un zumzet de şoapte, mergeau buluc, îngrămădiţi unii în alţii şi din cînd în cînd, cei mai împiedicaţi sau somnoroşi cădeau, spre hazul celorlalţi. Budilean, un om roşu la faţă, de peste o sută de kilograme, îşi adusese aminte de marşurile lungi prin cîmpiile nesfîrşite pe unde-l purtase războiul şi cu încă trei cooperatori fruntaşi, leat cu el, începură să facă salt înainte, culcînd la pămînt suprafeţe apreciabile din lucerna prin care treceau.
Pe malul celălalt Timofte adormise. Brînduşel însă, vigilent, simţi mişcarea. Îl trezi pe paznicul de noapte şi-l trimise „urgent" la bufetul transformat prin „dispoziţia autorităţilor locale" în „cartier general", unde se bea şi se jucau diverse jocuri de societate, preferinţele majorităţii înclinînd spre „douăşunu" şi „şaişase". Careva zisese că se simte „ca la priveghi", adică bine, dar primarul îi reteză avîntul spunîndu-i, în faţă, că nu are „nivel", ceea ce-l făcu să golească aşa, în duşmănie, cîteva pahare unul după altul ca să-i crească ceea ce nu avea. Şi reuşi. Cînd intră Timofte cu vestea începuse să jignească şi să înjure. Abia încăpu pe uşă. Comuna era din nou în picioare. Alergau peste cîmp fără să se mai ferească. Brînduşel le ieşi înainte: „L-au trecut la noi. N-am avut ce să fac. E la piciorul podului". Hotărîră să-l treacă înapoi pe acelaşi podeţ. Nu mai aveau timp prea mult. O geană de lumină vestea zorile.
De data asta merse mai greu. „L-au aruncat în păpuriş". „Ce oameni, dom’le". Un plescăit, urmat de un cor de înjurături, anunţă căderea adormitului Timofte în apă. Îl salvară cu greu, se încurcase în papură şi nici nu ştia să înoate. Pînă reuşiră să-l scoată, se luminase bine. Pe malul celălalt, fără să se mai ascundă, cei din comuna vecină se prăpădeau de rîs arătîndu-l cu degetul pe Timofte, care tremurînd de frig de data aceasta, îşi storcea hainele. După cîteva momente de descumpănire hotărîră să-l ducă de unde l-au adus ăia cu orce riscuri. Cîţiva apucară de prelată şi cu cei mai zdraveni bărbaţi din comună în frunte, printre care şi mecanizatorul Manole, care avea un pumn mai mare decît capul, păşiră pe pod. Adversarii porniră şi ei cam odată, aşa că întîinirea se produse la mijlocul podului. Budilean întinse mîna înainte şi strigă: „Pe aici nu se trece!" Manole se şi repezise să-l pocnească pe primarul Prună cînd o voce autoritară propuse discuţii, ceea ce-i tăie elanul şi-l făcu să se dea mai la o parte, nerenunţînd ce-i drept ia uitătura cruntă. El, la şedinţe, discuţii, conferinţe etc. nu era admis de la ultimele alegeri cînd împărţise buletine de vot şi la invitaţi, ceea ce nu numai că dăduse peste cap votarea dar atrăsese şi sancţionarea primarului de către tovarăşii veniţi de la judeţ. De altfel şi la film prezenţa lui era o pacoste, căci intra în „conversaţie" cu personajele, iar în momentele cheie începea să urle „rupe-i oasele, atinge-l la moacă, dă-i borşul" şi alte expresii din bogatu-i vocabular, ceea ce stîrnea indignarea celor din sală. Aici însă nu l-au putut opri să participe, plătea, era dreptul lui şi se folosea de el din plin căci, neavînd ce face, în fiecare seară, înainte de a intra la bufet, „dădea pe la film". Putea să vadă un film şi de zece ori. Nu se plictisea. Acum nu înţelegea nimic. Vorbeau toţi odată. Lăsaseră prelata cu mortul pe pod şi se certau. Muierile, rămase pe mal, strigau vorbe urîte unele la altele, şi cînd nu mai dovedeau, se întorceau cu spatele şi-şi ridicau fustele bătîndu-şi fundurile mari spre partea adversă, iar copiii, atîrnaţi prin sălcii, îşi puseseră praştiile în funcţiune cu un zel nemaipomenit. Pe pod, tratativele erau pe cale să degenereze pentru că fiecare ţinea morţiş să demonstreze că celălalt a vrut să-i arunce mortul în casă. Ginerele-popă, abia ţinîndu-se pe picioare, binecuvînta şi îndemna la calm. A obţinut exact contrariul căci unul din „combatanţi" îi strigă primarului Prună: „Ori cu Biblia ori cu noi, tovarăşu", ceea ce-l făcu pe acesta să pună mîna în gîtul obraznicului. Manole începu să lovească în stînga şi în dreapta. La încăierare participară toţi, fără daosebire, mai puţin cei doi miliţieni care retrăgîndu-se fiecare în „teritoriul" lui şi umezindu-şi creioanele chimice cu limba, notau. Bătaia nu dură mult, bilanţul ar fi fost catastrofal, deoarece în învălmăşeală cineva, toţi îl acuzară pe mecanizatorul Manole, aruncă prelata, cu mort cu tot, în apă. Aceasta fu scoasă rapid, spre fericirea şoferului, care o avea în inventar, dar mortul nu a mai fost găsit. L-au căutat pînă spre seară ajungînd departe, în josul rîului, fiecare pe partea lui, dar în zadar. Cîteva babe aprinseră lumînări pe malul apei şi începură să bocească. Întunericul se lăsa peste cîmpie, ca un gol imens de disperare. Într-un tîrziu, porniră, cu paşi nehotărîţi, tăind cărări aiurea prin recoltă, spre case. Erau sfîrşiţi. Ciudat, dar nici pe raza celor două judeţe, nici în sus, pe firul apei nu a fost semnalată nici o dispariţie. În cele două comune primarii hotărîră triplarea pazei pe malurile rîului pe timp de noapte ceea ce-l înnebuni pe Brînduşel, care se văzu nevoit să se ducă să braconeze departe, în josul apei. Oricum, de locul „acela" jurase să nu se mai apropie. O cruce de mesteacăn tînăr, fără nici un înscris, îl marcă o vreme, apoi, într-o primăvară, cînd rîul ieşi departe în luncă, apele dezlănţuite şterseră şi ultima urmă, cît de cît palpabilă, a acelei nopţi.
(Perpetuum comic ’83, pag. 124)
