Fantastica vacanţă

        Tolăniţi pe paturi, vorbim discuţii. Optimişti. Despre viitor. Vorbeşte Taica Fane, bossul grupului de turişti (în devenire).
        — Măi băieţi, măi fraţilor-cumnaţilor, abia aştept să mă văd plecat la Mangalia... Ştiţi voi ce-nseamnă marea, şi încă pentru unu’ care se descurcă? Să stai şi s-o priveşti, în vreme ce-ţi sugi păhărelul de Malaxa cinşpe stele... Ăla coniac, mai zic şi eu! Că finu-meu, dacă-i sănătos şi-n puteri, trebuie să fie tot gestionar la „Flamingo". Şi-o să ne primească, măi frate, ca-n basmele populare de Ispirescu, cu morun şi icre roşii. Că are de unde, prisoase-s mai totdeauna!
        Tăsică Bulea, privind în gol, îl completează:
        — Parcă nepoată-mea, Prijita, c-a botezat-o sor’-mea ca pe franţuzoaica aia din filme, Bardou sau Bardon, nu-i şi ea la Neptun, debara-soare de noapte, la bar?... Mă Fane, e plină de mangoţi ca o crăpoaică. O iubesc nemţii, nenorocire mare! O să ne ţină pe toţi în apartamentul ei, de la subsol, cu trei frigidere. Trei are, mă Fane, să nu i se strice lucrurile adunate de pe la clienţi. Să tot halim, pînă dă din noi!
        — Şi-apoi să ne ducem la plajă, copii, şi să dormim cu burta la soarele ultraviolent. Totu-i să facem rost şi de-o maşină, s-avem şi noi cu ce ne plimba — îşi dă cu presupusul şi Titi Pisoc, vecinul meu de prici.


        — Face băiatu’, n-aveţi grijă! ne-asigură Caraulea, al cincilea membru al micului nostru colectiv. Pe frati-miu l-am băgat spălător la serviz, pe cumnatu’ Silică la pompa de benzină... Ne umple ăsta rezervorul, numai cu de-aia de avion reactorist! De-am pleca odată, să ne odihnim şi noi vreo cîteva săptămîni... C-apoi ne-aşteaptă zile grele, trebuie să ne punem pe treabă. Numai cine nu munceşte, n-adună şi el un bănuţ alb pentru zile negre! Şi dacă ne-ajută ăl de sus, precum şi ăi de jos, tot împreună om lucra...
        — Da, măi Carauleo, însă mai întîi vacanţa! decide visător Taica Fane. Fără o vacanţă pe cinste, cu belşug în casă, nu mă simt în stare de nimic. O lună, sau două, să trăim şi noi ca domnii, la mare, fără griji... N-or să ne lase neamurile, că nici noi nu le-am lăsat! Să dovedească şi ele ce-i aia omenia, asta e! Pe-urmă, om vedea noi...
        Înduioşat de perspectivele zugrăvite de companionii mei de cameră, mă-ncumet să-l întreb pe Taica Fane:
        — Şi cînd aveţi de gînd să plecaţi?
        Scobindu-se în nas preocupat, bossul calculează mental. Apoi îmi comunică rezultatul:
        — Cred că prin cinşpe de iulie, cel mai devreme. Depinde şi de timpul probabil. Cine poate şti cum va fi vara atunci? Mai avem şapte ani... Dacă vine şi vreo amnistie şi sîntem cuminţi, poate şi mai curînd... Prin ’87, ’88, cel mult!
        De trei zile sînt internat la penitenciarul Bajoveni. Cu ajutorul directorului. În interes de serviciu. Mai exact, pentru completarea unei documentări. Să cunosc şi eu oamenii de-aici. Că oameni sînt, nu fiare de călcat! Au şi ei visuri, năzuinţe, neamuri şi idei. I-aţi auzit doar... Din păcate, n-am depistat nimic interesant pentru romanul meu poliţist. Totuşi rămîn încrezător în schimbarea omului. Cum bine zice şi Lavoisier: „Nimic nu se pierde, totul se transformă, dar nu se ştie în ce!" Aia e...

(Perpetuum comic ’83, pag. 129)