E o nedreptate pentru Topîrceanu să-l comparăm cu Eminescu! El este din stirpea lui Ion Creangă. Poetul din el nu e luciferic. Şi nici nu-şi propune aceasta! E ca şi cum l-ai compara pe Balzac cu Einstein. Sănătatea spiritului lui Topîrceanu îmi cere echivalenţe universale nu cu Rainer Maria Rilke, ci cu Mark Twain. El nu s-a propus ideii de a fi geniu el însuşi, dar — cum spunea Mark Twain întrebat în Anglia cum se mai simte şi acesta a răspuns: „Shakespeare e mort, Shelley e mort şi nici eu nu mă simt prea bine" — la fel ar fi putut răspunde şi poetul nostru George Topîrceanu. Ar fi putut răspunde şi n-ar fi putut răspunde! Pentru că dacă n-a fost perceput în adevărata măreţie a spiritului său, în timpul vieţii lui, scorţoase şi burgheze în sensul cel mai rău al cuvîntului, el ne-a fost nouă, unei categorii întregi de tineri, primul meşter care — rîzînd în hohote — ne-a învăţat să ne pregătim pentru plîns. Cărţile lui sînt un fel de abecedare ale spiritului sensibil al copilului buimac, ele sînt primul magnet către cultură.
Jertfa literară a lui Topîrceanu întru civilizarea spiritualităţii noastre cea de rînd, cea de fără date de naştere pregătite pentru aceasta, este la fel de măreaţă ca jertfa spirituală a lui Mark Twain pentru nepregătirea spirituală a fiilor de lucrători.
Acum că am zis toate acestea, iubite cetitorule, aş vrea să-ţi destăinui un secret: umanismul lui George Topîrceanu, talentul lui inventiv, ironia lui inestimabilă şi creativă îl pun alături de cei mai mari scriitori români de la începuturi pînă astăzi. Dar vă rog ceva: să păstrăm pentru noi secretul acesta, pentru că — altfel — îşi pierde cititorii. Nimeni nu va mai da un bănuţ pentru rîs, ca să se aleagă cu o lacrimă!
Cum îl vedeam cînd l-am citit
Voiam să aflu totul despre el!
Ştiam că are puşcă şi iubită
Că e clonţos şi ne-la-fel
secundă de clipită.
Aflasem eu prin cineva
Că e deştept şi foc şi piatră,
Că el a plîns numai cîndva
cînd auzi cum iarba latră!
Că nu era de tot înalt
pe firava a lui statură
de-aceea-şi adăugea cu-n salt,
rostind cuvintele pe gură.
Mai auzisem eu că sta tăcut
În ţara moldoveană,
iar cînd zîmbea, zîmbea sub scut
vorbire cam olteană!
Mai auzisem că trăgea
cuvîntul din natură,
în timp ce steaua-i împuşca
suava lui făptură
de om gîndit şi răzgîndit
de-a pururi iubitor
zgîrcit rămas, necheltuit
al stelelor ce mor.
O, nu ştiu cum! O, nu ştiu cînd!
el ar fi vrut să spuie,
că nu cetatea este gînd
ci gîndul de cetate este cărăruie.
Amintire
Cînd mi-am citit pentru întîia oară
cartea lui de căpătîi,
brusc am avut o amintire
despre ideile dintîi
de care am fost lăsat într-o dezmoştenire.
Din nou m-am agăţat de verigheta rîsului
şi de irisul plînsului,
din nou m-am fost întors acasă în idei...
Trăia şi tata, fraţii lui cei trei...
rîdeam şi beam şi imitam natura
cu versurile tale, Tu!
Iar toamna cea cu-a ei făptura,
zburîndu-ne, ne renăscu.
Iremediabilă, toamna asta tristă!
Topîrceanu
Ce explozie de stea a fost în tine
de nu mai eşti unul, ci eşti o mulţime
de Eu şi de Tine!
Ce fericit am putut să fiu
de rîsul tău ca un pat părintesc!
Ce bogat pot să fiu
că, trăind, te iubesc!
Om discret şi sensibil,
Om al naturii rîsului,
maică-mea plînge
în Mona Lisa surîsului!
(Perpetuum comic ’83, pag. 233)
