Lacrimi

        Cu prilejul unui oarecare eveniment intim din viaţa mea, chemasem cîţiva prieteni la un pahar cu vin. Cînd nu mai aşteptam pe nimeni, sună cineva la uşă. Cine era? Titi, un vecin simpatic, săritor, îmi umfla o roata la maşină, mă împrumuta cu o bujie, îmi repara siguranţele cînd aveam vreun scurt circuit etc. Nu ştiu de unde aflase de eveniment, dar venise cu un buchet de flori. S-a simţit bine printre noi, a băut, a mîncat, a dansat. A doua zi, ce-mi spune nevastă-mea, indignată? Că acest Titi, atunci cînd o invitase la dans, îi propusese pur şi simplu o întîlnire, eventual cu ieşire la un local în afara oraşului. Mă duc imediat şi sun la uşa apartamentului lui, dar nu mi se răspunde, deşi dinăuntru se auzeau zgomote care îmi indicau prezenţa lui sigură acasă. „Nu-i nimic, mi-am zis, pun eu mîna pe tine, mizerabile!" Ceea ce s-a şi întîmplat într-o dimineaţă, cînd l-am întîlnit pe stradă şi i-am pus mîna în gît.
        — Cum ţi-ai permis, mizerabile, să...
        — Nu vă enervaţi, mi-a luat el vorba din gură, veniţi să vă explic.


        După care m-a luat de braţ şi m-a dus într-un părculeţ apropiat. Ne-am aşezat pe o bancă.
        — Te ascult, i-am zis eu, strivindu-l cu o privire colcăind de ură şi dezgust.
        În loc să se explice, Titi îşi propti capul de umărul meu şi începu să plîngă. La început, am crezut că simulează, dar nu, el plîngea de-adevăratelea, pe obraji îi curgeau rîuri de lacrimi care i se împreunau în bărbie şi care apoi se revărsau pe costumul meu. Pentru că lumea începuse să se uite la noi, şi pentru că nu suport niciodată să văd bărbaţi plîngînd, i-am zis:
        — Dragă, încetează, te rog, considerăm incidentul încheiat.
        Peste mai puţin de o lună vine nevastă-sa la mine şi mă roagă din suflet să-l ajut pe Titi, care e într-o situaţie dramatică, făcuse nu ştiu ce potlogărie la serviciu, să mă duc cu el împreună la şeful lui, care mi-e prieten şi să-l rog să-l ierte, altfel e în stare să comită un gest fatal.
        Milos cum sînt, a doua zi îl iau pe Titi de mînă şi mă duc la şeful respectiv. Nu apuc să deschid gura, că Titi se şi repede la picioarele şefului şi începe să plîngă în hohote, cu obrajii acoperiţi de o mare cantitate de lacrimi. Consternat şi intimidat de penibilul situaţiei, prietenul meu l-a iertat pe loc, după ce mai înainte ne-am chinuit amîndoi să-l oprim din criza de isterie în care căzuse.
        În drum spre casă, nu m-am putut abţine să nu-l întreb:
        — Dragă, dumneata cînd plîngi, plîngi de-adevăratelea?
        — Cum o să plîng de-adevăratelea? m-a întrebat el uluit. Chiar atît de naiv sînteţi?
        — Deci eşti un simulant?
        — Bineînţeles. Plîng în orice moment, la comandă, cu lacrimi adevărate. Din multe situaţii grele m-au scăpat pe mine lacrimile. Nu mai departe de ieri, cînd un miliţian îmi luase carnetul pentru o trecere pe roşu, i-am spus că vin de la înmormîntarea mamei mele, că nu mai ştiu pe ce lume sînt şi, ca să-l conving, i-am udat epoleţii cu lacrimi.


        — Şi ţi l-a dat înapoi?
        — Normal. Cînd am nevoie de bani, dau năvală în casa unui unchi, revizor contabil, putred de bani şi-l anunţ că, dacă nu-mi dă pe loc suma de douăzeci de mii de lei, care mi s-au imputat la serviciu, îmi pun ştreangul de gît. Pe nevastă-mea cum credeţi că am convins-o să se mărite cu mine, ea fiind în acel moment logodită cu un tip eminent? Tot cu plînsul.
        — Dar cum ţi-a venit ideea?
        — Pe vremea cînd eram copil, săvîrşind o obrăznicie, mama mi-a dat cîteva la spate, fireşte, cu blîndeţea unei mame, o bătaie absolut simbolică. Eu am urlat ca din gură de şarpe timp de trei ore, de parcă îmi rupsese o mînă sau un picior. După care i-am zis: „Azi nu mă duc la şcoală" „De ce?", a întrebat ea. „Cum o să mă duc după ce m-ai schilodit din bătaie?!" Şi nu m-am dus. Atunci mi-am dat seama pentru prima oară ce importante avantaje materiale şi morale aş putea obţine de pe urma plînsului. Mai tîrziu, devenind matur, am trecut la exerciţii şi studii intensive. De pildă, la început, îmi strîngeam mîna cu uşa, ca să plîng de durere. Pe urmă, mă imaginam în situaţiile cele mai nefericite, inclusiv pe catafalc, şi plîngînd de mila mea. În faza finală, plîngeam în faţa oglinzii, printr-un efort de concentrare psihică.
        — Eşti formidabil, zic eu, uluit. De ce nu te-ai făcut actor?
        — Din păcate, ideea mi-a venit prea tîrziu. Am trecut bine de patruzeci de ani. Oricum, dacă aveţi un rol episodic pentru mine, într-un film, nu mă uitaţi. Dar să fie neapărat melodramă.

(Perpetuum comic ’83, pag. 5)