Vara abia pierise. Aşa se pregătea să piară şi iubirea între Vasile şi Nunuţa. Dar nu pierea, încă nu pierea, iubirea lor se ţinea de viaţă cu o voinţă îngrozitoare de-a trăi, de-a exista, deşi era într-o stare de nespus.
Era pe la ora patru după-amiază. O oră care nu poate fi socotită matinală, dar care totuşi e o oră care poate fi socotită devreme.
Tocmai atunci Vasile intră cu geamantanul în bucătărie. Acolo Nunuţa prăjea nişte cartofi. Ea credea că Vasile doarme şi cînd colo, iată-l pe Vasile cu geamantanul!
— Ce-i cu tine, Vasile? întrebă ea destul de sincer surprinsă totuşi.
— A, nimic, zise el, da’ plec.
— De ce? De ce, Vasile? De ce?
Vasile nu spuse nimic. În gîndul lui se-nvîrtejau diferite crîmpeie, dar nici o imagine, frînturi, numai frînturi.
Şi se-aşeză atunci. Pe-un scaun. Era un scaun de lemn, de bucătărie.
Şi era trist Vasile, totodată o senzaţie ciudată îl cuprinse.
Se simţea de parcă era la dentist. Sufletul lui era ca o falcă anesteziată. Şi conştiinţa lui era ca o daltă de dentist luptîndu-se c-un colţ de rădăcină, iar colţul de rădăcină era morbul din sufletul lui: obsesia despărţirii.
Vasile tăcea. Tăcea ca atunci cînd taci şi dentistul se luptă să-ţi scoată colţul, iar durerea, din pricina anesteziei, e surdă. E o durere surdă, deşi vizuală, nu se ştie de ce.
Dincolo de geam se vedea un bloc în construcţie. Soarele pişcă parcă răzbătînd pe geam cu o rază care dădea direct pe rîndul de cratiţe aşezate-n cuie.
— Ce e cu geamantanul ăsta? se-aude glasul Nunuţei ca de la o depărtare foarte mare.
— A, nimic, e geamantanul meu, se trezeşte Vasile vorbind ca dintr-o fîntînă adîncă.
Avea o voce molatecă totuşi, scrijelată însă în intervalele ei egale, ca un bîzîit de fon sau de aspirator de praf electric.
— Cu el am venit, continuă el, şi cu el plec.
— Aşa? Fără nici un preaviz?
— Fără.
— Şi eu ce-am să fac?
Evidenţa era categorică. Vasile vroia să plece. Şi hotărîrea lui lovea cu sadism ca o măciucă într-un glasvand.
Vasile tace. Nunuţa tace. Nunuţa întreabă încă, după acest schimb de tăceri:
— Ce s-a-ntîmplat? De ce? Spune-mi, omule, ce s-a-ntîmplat?
Nimic. Vasile tace. Cratiţele stau agăţate pe pereţi, o invenţie a lui Vasile, ca Nunuţa să nu se mai obosească să deschidă dulapul, deci cratiţele stau agăţate şi tac şi ele. Şi tocmai în locurile sortite lor de Vasile.
Totuşi se-ntîmplase ceva. Şi Vasile trebuia să se explice. Era uman să facă aşa. Dar ceea ce era acum în Vasile era inuman. O hotărîre cumplită era deja coaptă în cerebelul său. O hotărîre care fusese pregătită cu migală pe tainicile circuite ale subconştientului lui Vasile şi ale inconştientului său mai ales.
— Nu. Nu s-a-ntîmplat nimic, se auzi Vasile vorbind. Mă doare capul.
Cu tot momentul care o solicita la maximum, Nunuţa îşi dădea seama că nu e cazul să-ncerce să-i ofere lui Vasile un piramidon. Sau ceva în genul ăsta.
Spuse totuşi:
— Dacă vrei, îţi dau un piramidon.
Oare o fi vrut astfel să facă un banc nesărat? Cine ştie? Poate însă că Nunuţa era proastă, ceea ce e mai plauzibil.
— Mersi, am şi eu piramidoane. Dar nu de piramidon e vorba.
Nunuţa era asistentă medicală şi era mîndră de cîte medicamente are-n casă, aşa că probabil nu din prostie îi oferise totuşi lui Vasile un piramidon.
— Atunci? se repezi deodată Nunuţa. Spune-mi, vrei să mă jigneşti cu orice preţ?
De data asta Vasile fu prompt. Un val de sînge îi veni în cap şi chiar îi împinse, îi dădu brînci brutalităţii lui naturale abia mascate pînă acum, brutalitate pe care însă el o credea sinceritate. Asta se-ntîmplă de multe ori în viaţă, ne credem sinceri cînd nu sîntem decît pur şi simplu brutali, adevăraţi măcelari sentimentali.
Dar iată totuşi ce spune Vasile:
— Tu mă-nţelegi, Nunuţa, că-ntre noi doi totul s-a sfîrşit?
Nunuţa izbucni în plîns. Şi ca să nu plîngă prea tare, strînse şervetul de vase în dinţi. Tocmai îl avea în mînă, nu ştie la ce-l va folosi. Şi acum, iată! Poate mai bine l-ar fi pocnit cu el pe Vasile, răspunzînd astfel brutalităţii îngrozitoare din vorbele lui. Dar ea, biata de ea, se puse pe plîns. Şi-ncepu chiar să sughiţă de plîns, vai, biata de ea! Şi spuse printre sughiţurile acelea:
— Ce vrei de la mine?
— E prea tîrziu, nu-nţelegi? fu iar prompt Vasile.
— Dar cum, domnule, eşti nebun, vrei să pleci de la mine? abia putu ea îngăima icnind printre lacrimi şi-atunci de-abia îşi dădu şi ea drumul la brutalitate fiindcă sări pur şi simplu la el şi-l apucă de gulerul hainei safari, strigîndu-i:
— Cum, mă, tocmai în concediu, vrei tu să pleci de la mine, cînd n-am fost încă nicăieri şi pleci acum şi cu toţi banii tăi de concediu!?
E-adevărat că în acest moment Nunuţa a fost din cale-afară de practică, dar ce e rău în asta? Omul trebuie să fie practic în orice moment pentru că altfel nu e bine, nu e bine!
Părăsit de strînsoarea încleştată a degetelor Nunuţei, care se-ntorsese după acest scurt puseu pe scaunul ei luase iar şervetul de vase în gură şi-l strîngea ca să nu plîngă prea tare şi părăsit deci de agresoare, aşa o numea el în gîndul lui în acel moment, Vasile se făcu însă blînd, ca o pasăre de curte şi-ncepu să se destăinuie, să se explice, abia acum începu el să facă asta:
— Eu, Nunuţa, am ţinut la tine mai mult chiar decît la mama. Dar totul s-a sfîrşit. Ştii totul despre mine: cît cîştig, îmi cunoşti prietenii, îmi cunoşti duşmanii, îmi cunoşti trecutul, prezentul, ba chiar şi viitorul!
— Bine, dar ce vezi rău în asta? se miră Nunuţa.
— M-am săturat, mă-nţelegi? Nu mai pot!
— Spune-mi, ai găsit pe alta?
— Cum poate să-ţi treacă prin gînd aşa ceva?
Dar Vasile nu minţea, chiar ceva iraţional îl cuprinsese, vroia să scape: atîta tot. Şi nici nu ştia de ce.
Deşi era împreună cu Nunuţa de circa trei ani de zile.
— Cum, mă Vasile? Dintr-odată, aşa... ţuşti! De ce, Vasile? De ce? Spune-mi, unde vrei să te duci?
— Mă duc la mama!
— Dar ea ştie că te duci la ea?
Moment de tăcere.
— Nu, nu ştie, recunoscu Vasile.
Între timp cartofii se prăjeau. Miroseau foarte frumos.
Nunuţa atacă atunci:
— Spune-mi, tu în fond ce vrei de la mine?
— Nu mai vreau nimic. Vreau să plec, să cunosc poate pe altcineva.
— Şi cum, mă? Îmi spui asta chiar în faţă? În faţa mea?
— Da-n faţa cui?
— În faţa mea? răcni ea. Nenorocitule! Te-am adunat de pe stradă...
— Pe mine?
— Da. Pe tine. Nici măcar nu cîştigi trei mii de lei pe lună.
— Da ce, tu cîştigi atîta?
Zicînd aceasta, Vasile se ridică de pe scaun, îşi ia geamantanul şi spune împăciuitor:
— Lasă, că găseşti tu alt băiat.
Nunuţa are ochii plini de lacrimi şi de furie şi strigă:
— Te vreau pe tine!
— Pe cine? De ce tocmai pe mine?
— Cum de ce, mă? Dar nu eşti tu bărbatul meu?
— Sînt. Dar nu cu acte.
Alt moment de tăcere.
— Bine, mă Vasile, spune Nunuţa, dar sîntem de trei ani împreună. Mi-ai mîncat cei mai frumoşi ani ai vieţii, între 23 şi 26. Cei mai frumoşi ani...
— Şi eu nu ţi-am sacrificat cei mai frumoşi ani ai vieţii? La un bărbat, între 48 şi 51 de ani sînt cei mai frumoşi ani ai vieţii, aşa să ştii tu!
— Fie! admite Nunuţa. Să rămînă aşa cum vrei tu! Să ne despărţim, dar să rămînem prieteni, Vasile, că bine zicea o prietenă de-a mea, întotdeauna trebuie să rămînă loc de-un bună ziua. Bună ziua, Vasile!
Şi-atunci Vasile vrea să iasă.
— Cum? Pleci? se repede Nunuţa.
— Da. Plec! recunoaşte el. Bună ziua, Nunuţa.
— Bună ziua, Vasile! spune ea zdrobită şi cade pe scaun, după ce se ridicase ca pentru a-l opri.
Vasile plecă, Nunuţa rămîne singură, plînge puţin, apoi plînge mult, apoi nu mai plînge deloc, se linişteşte, ia un napotom şi ea, se linişteşte şi mai mult, şi-apoi pleacă, pleacă de nebună pe străzi şi merge şi merge şi merge. Şi-apoi se opreşte. Şi se-ntoarce acasă. Şi-l găseşte pe Vasile, care-o aşteaptă cu două bilete pentru cinematograful din colţ. Se duc amîndoi la film, apoi se-ntorc acasă, o mai duc aşa vreo două săptămîni şi-apoi se despart de-adevăratelea.
Fără motiv. Absolut fără motiv. Şi-aceasta numai pentru că ceva nedesluşit se cuibărise-n sufletul lui Vasile şi-acel ceva nedesluşit copt în tainiţele inconştientului era boala neprevăzută a despărţirii de dragoste, o boală specială a omului, care nu se-ntîlneşte la nici o altă fiinţă de pe pămînt şi face parte din marile probleme, poate de nedezlegat, ale naturii umane.
Şi totuşi iubirea pentru Nunuţa existase-n sufletul lui Vasile, dar ea dispăruse parcă-n altă dimensiune a spaţiului său interior, cum dispar în triunghiul Bermudelor, în marele ocean Atlantic, atîtea vapoare şi avioane, chestiune încă neexplicată de marile academii şi nici de cercetătorii care lucrează pe cont propriu.
(Perpetuum comic ’83, pag. 178)
