Mai sînt, apoi, citiori care ţin cu orice preţ să pătrundă în tainele laboratorului tău de creaţie. Cînd scrii: ziua, noaptea? Scrii cu stiloul sau la maşină? Ai la îndemînă o bibliotecă de specialitate? Posezi acasă un mic arsenal cu scule ale infractorului de profesie?
Deci, nu ignor nici o întrebare, oricît de dificilă ar fi. Mă trec, ce-i drept, năduşelile, dar satisfac curiozitatea celor din sală. Unele întrebări sînt de-a dreptul amuzante, ca, de pildă, asta: „Dumneavoastră, tov. Zincă, lucraţi în ramură?" Adică dacă lucrez la... „Nu, nu lucrez în ramură" am răspuns eu franc. Cine să te creadă?! Asistenta a prins a zîmbi cu condescendenţă, dar, mai ales, cu subînţeles: „E clar, dom’le, lucrează în ramură, dar n-are voie să se deconspire!"
Altădată, un cititor, un bătrînel, după toate aparenţele cu mintea încă vioale, m-a surprins cu întrebarea sa: „Aţi condus vreodată o reţea de spionaj?" „Cum să nu, am reacţionat eu, am condus vestita reţea F.F.-17". Bătrînelul s-a ridicat din nou, surprinzîndu-mă pentru a doua oară cu vorbele: „Eu unul, am auzit şi citit cîte ceva despre această reţea... Nu ştiu însă dacă ceilalţi ştiu ce înseamnă indicativul „F.F.-17". În felul acesta, cititorul m-a poftit să mă explic: „F.F. înseamnă Fundătura Făurari 17. La această adresă se află curtea în care am copilărit, am început eu să lămuresc problema, iar din reţea au făcut parte toţi copiii cu care, cît era ziulica de mare, băteam în Fundătură o minge de cîrpă!"
Ai naibii, n-am convins pe nimeni!
Totuşi, atîta timp cît cititorii nu mă confundă cu personajele negative ale cărţilor mele, încă e bine, zic.
„Tovarăşe scriitor, care dintre cei trei ofiţeri de securitate din cartea „Limuzina neagră" sînteţi dumneavoastră?" „Cel de-al patrulea, din umbră", precizez eu mîndru. Sau „Eu sînt cel brunet... şi cu ochi albaştri."
Pe urmă, mă mai lovesc de cititori dispuşi să mă identifice cu personajul Corneliu Cara, scriitor şi el, prezent mai ales în ciclul de cărţi consacrate agentului ’B—39’, deşi pe acesta l-am descris ca pe un bărbat scund, gras, ce trage din pipă şi conduce cu multă măiestrie un „Fiat" proprietate personală...
Adevărul?! Uf, cum mă dezamăgeşte! Pur şi simplu, adevărul nu prinde la cititori. Cît le spun: nu fumez, sînt prea emotiv ca să stau la volan, nu posed nici un vehicul, degeaba, nu izbutesc să conving pe nimeni. Toţi mă vor ca în cărţi.
Uneori, plec de la asemenea întîlniri cu flori, alteori cu o mare tristeţe în suflet. Imaginaţi-vă, să se ridice dintre cititori o tînără frumuşică foc, care, cu o inocenţă ucigătoare, să-ţi declare: „Citindu-vă cărţile, mi-am închipuit că arătaţi altfel... că sînteţi înalt, brunet, cu statură atletică..."
În seara acelei zile, soţia, buna şi răbdătoarea mea soţie, a dorit neapărat să afle de ce sînt atît de abătut. Cu gîndul la dezamăgita mea cititoare, am început să mă lamentez: „Oare de ce marna nu m-a făcut şi pe mine înalt şi brunet?" „Uite ce e, s-a înfuriat buna şi răbdătoarea mea tovarăşă de viaţă, de cîte ori să-ţi declar că mie-mi plac roşcovanii... ăia cu pistrui, şi ca tu îndeplineşti condiţiile?! Gata, nu mai vreau discuţii pe tema asta!"
Există însă o întrebare de care mă lovesc la mai toate întîlnirile mele cu cititorii: „Cartea dumneavoastră are la bază un caz real... un dosar real?"
Nu mă sfiesc să dezvălui în public, prin mijlocirea paginilor de faţă, că de cele mai multe ori întrebarea amintită mai sus încerc să o eludez printr-o altă întrebare:
„Aţi crezut în ceea ce v-am povestit în „Glonţul de zahăr?"
„Da!" mi se răspunde.
„Atunci înseamnă că am minţit cu măiestrie, în chip „convingător"!" conchid eu victorios.
Totuşi, de fiecare dată observ că victoria mea nu prea încîntă asistenţa. Cei mai mulţi — fireşte, mă refer la cei cu care eu m-am întîlnit — sînt convinşi că în procesul de creaţie al unui scriitor de literatură poliţistă mai întîi există dosarul şi în al doilea rînd imaginaţia... De aceea, mai toţi aşteaptă de la mine un răspuns afirmativ, ca apoi să încep să le vorbesc de dosar mai mult decît de cartea în discuţie. În concluzie, grava şi temeinica mea explicaţie cum că fiecare roman poliţist sau de spionaj scris de mine reprezintă tot atîtea „gloanţe’ extrase exclusiv din cutia mea craniană blestemată cu niscaiva imaginaţie este rareori luată în serios.
Ce-i drept, mai demult am avut de-a face şi cu un dosar voluminos al unui celebru falsificator. Organul de miliţie mi l-a pus la dispoziţie să mă documentez, l-am cercetat piesă cu piesă şi, pe măsură ce-l studiam, nu ezitam să-mi manifest satisfacţia. Ajunsesem treptat la ideea că sînt în faţa unui efort de creaţie minim, că nu-mi rămîne decît să mai stau de vorbă cu ofiţerul criminalist care a rezolvat cazul, după asta, trecînd la treabă, să respect cronologia dosarului. Aşa am şi procedat; după ce mi-am încheiat documentarea, am plecat la Sinaia şi am început să scriu romanul ce avea să se intituleze „Taina cavalerului de Dolenga". Scriam cu spor, acţiunea înainta conform dosarului. Dar într-o zi — ajunsesem de-acum la pagina două sute — în timp ce scriam, m-am pomenit căscînd. Aşa ceva nu mi se mai întîmplase încă. De obicei, sînt primul cititor care mă las captivat de aventura cărţii în lucru. Începusem să casc din ce în ce mai des. Într-un cuvînt, acţiunea mă plictisea, deci ceva nu era în ordine. M-am alarmat, am avut tăria să pun paginile scrise de o parte. După o lună sau două, le-am recitit şi am izbutit să-mi descopăr eroarea: scrisesem pur şi simplu un proces-verbal ceva mai literaturizat decît cel încheiat de miliţie. Dosarul — sursa documentării — plus punctul meu de vedere îmi ţinuseră imaginaţia artistică la distanţă, blocîndu-mi mecanismul transfigurării artistice a materiei prime. În consecinţă, n-am şovăit să expediez la coş paginile scrise, să retopesc în „cuptorul" imaginaţiei piesele de la dosarul celebrului falsificator. Aşa s-a născut un nou... dosar.
La capătul trudei mele artistice, l-am rugat pe ofiţerul care lucrase la elucidarea cazului respectiv să-mi citească manuscrisul şi să-şi formuleze opiniile. Nu m-a refuzat. Dealtfel, nici nu avea cum. Se înţelege, am aşteptat verdictul cu sufletul la gură. N-a întîrziat prea mult. Înapoindu-mi manuscrisul, ofiţerul, cu aerul că mă ia la rost, a avut o replică — cum se spune în vremuri de inflaţii — de milioane:
— Tov. Zincă, dacă erai la curent cu viaţa şi activitatea acestui primejdios infractor, dacă erai în posesia atîtor date necunoscute nouă, miliţiei, de ce, dom’le, nu te-ai prezentat la timp să ni le comunici? Ai fi uşurat mult cercetările.
Nu ştiu cum şi de ce, dar cititorul nu se arată dispus să creadă în puterea de imaginaţie a scriitorului de literatură poliţistă şi de spionaj. Ori de cîte ori povestesc unei săli pline de cititori că la baza romanului „Moartea vine pe bandă de magnetofon" a stat, de fapt, un titlu şi nu un dosar, dezamăgesc.
Într-una din zile, dornic să fiu de folos gospodăriei, dar mai ales nevesti-mi, m-am aşezat cuminte la un rînd, hotărît să-mi testez răbdarea... Doi cîte doi... Ca pe vremuri, cînd plecam de la şcoală acasă. Gestionarul micuţei băcănii, deşi primise cafeaua, nu intrase încă în acţiune şi-şi tot găsea de lucru prin prăvălie. Probabil, gîndeam eu, coada nu era încă statutar constituită... Ca să-mi treacă vremea mai uşor, am scos din servietă o carte şi-am apucat s-o citesc... Însă, fără să vreau, auzeam glasul unei femei... Povestea ceva, iar cîteva gospodine, stricînd ordinea cozii; se strînseseră în jurul povestitoarei.
„...da’ să vedeţi acum ce a păţit în tren o vecină de-a mea... Doamne fereşte! Nu, nu, lumea s-a făcut rea! prinse femeia să filozofeze. Ca în filme... da’ ca-n alea de aventuri... A fost prădată în tren... Nu aşa, simplu! Doamne fereşte! Nu minte. Să mintă? Cine? Vecina mea? Vai de mine, e o femeie serioasă. Ce face ea? Pleacă astă-iarnă, la nişte neamuri în Transilvania, ca să petreacă acolo sărbătorile. Şi ca să călătorească mai comod — că avea de făcut drum lung, de noapte — şi-a luat bilet la întîia. Şi-a ocupat locul. A mai apărut pe urmă în compartiment o pereche — soţ şi soţie — oameni serioşi. Şi cum se întîmplă în tren — la, la, la şi la, la — au intrat în vorbă. După ce au trecut de Ploieşti... Doamne fereşte! Cei doi au scos dintr-o sacoşă ceva de-ale gurii... Pui fript... o sticlă de vin... Au poftit-o şi pe vecina mea să guste, ea însă, femeie de familie bună, cu educaţie aleasă, a refuzat... Da’ bărbatul de colo, la un moment dat, zice: „Doamnă, un pahar de vin natural n-o să refuzaţi... Că deşi arătăm cam copţi, sîntem totuşi tineri căsătoriţi şi sîntem în voiaj... în luna de miere...". Ce era sărmana femeie să facă? Să nu bea pentru fericirea unei perechi în luna de miere?! Doamne fereşte! Ce oameni, ce oameni! A băut... Vinu era bun. A mai băut un pahar.
După asta, — uite, să mă bată Dumnezeu dacă mint — nu şi-a mai amintit nimic. Doar cînd s-a trezit, s-a uitat buimacă în jurul ei. Ia-i pe tinerii căsătoriţi de unde nu-s. Dispăruseră..." „Cu bagajele ei, nu-i aşa?" sări nerăbdătoare o ascultătoare. Ehei, dacă ar fi fost numai cu bagajele! Da’ i-au umblat şi-n poşetă şi i-au luat toţi banii. N-a simţit nimic... absolut nimic. Că ăia băgaseră în vin un praf de dormit... aşa că vecina mea a dormit nu glumă. Doamne fereşte! Vedeţi de ce sînt astăzi în stare oamenii?!"
Filozofări în sus, filozofări în jos... Compătimiri! Şi miliţia asta în loc să facă ceva, îşi plantează agenţii doar la răscruce de drumuri, nu şi în trenuri. Deodată povestitoarea precizează: „Eu mă duc să văd dacă a adus lapte şi mă întorc imediat. Sînt după mata, doamnă." A plecat. Gospodinele au mai continuat o vreme să comenteze întîmplarea din tren. Deodată, aud o femeie atrăgînd atenţia alteia: „Doamnă, vedeţi că aveţi poşetă deschisă". „Poşeta mea?!" „Dacă-i pe braţul dv., a cui să fie?!" O secundă mai tîrziu, a răsunat un ţipăt: „Banii! Banii mei! Mi-au furat banii!"
Am abandonat lectura şi, deloc vesel, am urmărit în continuare reacţia gospodinelor. Una din ele şi-a amintit: „Lîngă dv. stătea un bărbat... un negricios. Părea om serios...!" „Să ştiţi că ăla e... că nu-l mai văd..." a adăugat o altă femeie. „Da, da, aşa e, şi-a mai amintit cineva, parcă venise împreună cu aia de ne-a povestit... Doamne fereşte!... Aoleu, să ştiţi că erau... căsătoriţii din tren! Ne-a adormit hoaţa cu vorbe".
Concluzia nu era eronată: povestitoarea în cauză nu s-a mai înapoiat să-şi reia locul la cafea. Dar cînd, peste puţin timp, o altă gospodină a dat să spună: „Tot aşa, unei vecine ce stătea la coadă... Doamne fereşte! Să vedeţi ce i s-a întîmplat...", în jurul ei s-a făcut de îndată un gol mai mult decît semnificativ.
Ce ziceţi, e asta documentare?
Dar, de aici, nici o femeie nu trebuie să tragă concluzia că am luat definitiv locul nevesti-mi la cumpărături... spre documentare.
(Perpetuum comic ’82, pag. 219)