Dacă aş fi valet al regelui

        Dacă las frîu liber gîndului, pot fi, pe rînd: şcolar, cetăţean englez pur sînge, locomotivă, miliardar, însuşi Ludovic al XlV-lea, mare industriaş, profesor, valet al regelui, şi cîte şi mai cîte. Iată-mă, de pildă, valet al regelui!
        Să văd, în sfîrşit, cum arată un rege în pijama, ciufulit, mahmur, rîgîind poate, după una din acele nopţi de orgie, ignorate de marii istorici. Pentru că, oricum, şi aceşti oameni pe care ni-i închipuim mereu în hlamidă, cu sceptrul în mînă, trebuie să aibă şi ei clipele lor de destindere, nu?
        Eu aş fi special însărcinat cu întreţinerea garderobei, veghind neîncetat ca îmbrăcamintea acestuia să arate impecabil. Treptat, i-aş cîştiga încrederea ajungînd să-i impun un anume costum pentru o anumită zi. Da, să fiu tiranul regelui! Iar mai tîrziu să pot povesti că dacă în cursul zilei trebuia declarat un război, eu îl îmbrac în bleumarin, cu cravata gris-moarată. Să-i îngrijesc lenjeria. Să-mi spun, dînd la negre o cămaşă: în asta se agita el, ieri, cînd cancelarul a venit să-l sîcîie cu Chestiunea Strîmtorilor!
        Să exercit o autoritate de valet al regelui asupra valeţimii subordonate: „Majestatea Sa vrea ca infuzia să fie mai caldă şi mai mentolată. Haide, băiatule, refă băutura!"


        Uneori, să mă încui în camera lui, să ţopăi pe patul mare cu baldachin, să-mi pun eşarfa stacojie a Ordinului Şoimul de Aur, să fac să lucească pe ţeasta mea diamantele Coroanei. Să-i copiez gesturile, să-i imit glasul, într-un cuvînt să mă vîr în pielea unui rege.
        Devenit mai degrabă confident decît valet, ar fi zile cînd ar închide uşa-n nas surorilor sale şi ambasadorilor şi nu m-ar suporta decît pe mine. Mi-ar dărui atunci felurite obiecte şi costume vechi cu totul noi, pe care ar urma să le port, la pensie.
        Cînd el ar muri, sau m-ar ajunge disgraţia sa, mi-aş vinde memoriile unei agenţii americane: „Opt ani cu regele Arganiei, gusturile şi capriciile sale, cuvintele şi viaţa sa secretă, dejunurile intime, femeile pe care le-a iubit şi cele de care a fost iubit."
        În aceste memorii aş povesti o mie de lucruri, o mie de cuvinte de duh, o mie de întîmplări reale sau ticluite:
— cum, senin şi drăguţ, ajungea să mă tutuiască sau să mă înjure murdar, după ce îi turnasem cel de-al zecelea pahar de whisky;
— de ce augusta sa mamă, foste regentă Beatrix, avea doar o influenţă secundară asupra lui, pe cînd eu ştiam să-mi fac interesele;
— cum, a doua zi după cîte o noapte albă, viaţa i se părea cenuşie şi gemete regale se înălţau din patul cu coloane răsucite: „Ah! Ce-aş mai abdica!" Dar n-a abdicat, căci eu ştiam să-l îmbărbătez...
        Pe scurt, în aceste pagini memorabile aş ţine mult să subliniez influenţa considerabilă pe care un simplu valet — dacă e valet al regelui! — o poate exercita asupra situaţiei internaţionale.
        Aş da, ca strălucită dovadă, amănuntele marginale ale celebrei întrevederi din 20 iulie 18.., în ajunul zilei de declarare a războiului. Aş evoca noaptea cînd, la o oră tîrzie, se anunţă marchizul de Straboldi, ambasadorul Xantiei. Nutrind un plan diabolic, pusesem la pîndă, în anticameră, pe unul din cei mai feroci doisprezece danezi ai regelui. Cînd antipaticul Straboldi intră, dulăul, pe care el vru să-l mîngîie, îi muşcă adînc mîna. N-ar fi de crezut cît de plină de urmări poate fi întîlnirea întîmplătoare a unui cîine danez cu un marchiz, pentru viaţa a două miliarde de oameni. Asta mai ales că şi aşa dispoziţia marchizului nu era din cele mai fericite: muşcătura ciinelui, apoi spălaturile cu apă sărată pe care m-am grăbit sa i le fac, înrăutăţiră totul. Pe de alta parte, regele — indignat de venirea marchizului la o oră atît de nepotrivită — contribui, cum se ştie din Istorie, ca întrevederea să se desfăşoare cu fulgere şi tunete...
        Pot, astfel, demonstra că apasă asupră-mi o grea răspundere în ceea ce priveşte deslănţuirea ultimului război mondial.

Traducere de V. Roban

(Perpetuum comic ’83, pag. 103)