Miza şi onoarea sînt atît de mari, că, foarte curînd după deprinderea scrisului şi cititului, adică înainte de cinci ani, micuţul ce pînă atunci se ocupase doar cu răsturnarea pe covor a cuburilor începe să simtă crescînd, sub pielea lui fragedă şi paralel cu oasele lui în formare, o nouă şi cutezătoare fiinţă, competitivă şi în stare de orice, în pîntecele căreia fierb precoce ambiţii goetheene, draci de-o indiscutabilă calitate, frisoane de cocos supermatinal, crampe de descoperitor al celei de-a treia stele polare, pe timp noros, străluminări de iluminist cu laserul lui Diogene — trăsături ce alcătuiesc împreună o arătare nichelată, entuziastă şi plină de foc, asemenea unei rachete cu combustibil solid, dintre acelea care populează cu sutele fundul oceanelor, în fine, o maşinuţă de mers în brînciuri şi prin hîrtoape, spre podiumul laureaţilor, numit popular: un candidat literar.
În drumul împleticit spre şcoală, purtîndu-şi în spate ghiozdanul cu cărţile abia desluşite şi cu caietele subţiate de guma tuturor petelor şi neputinţelor, candidatul la redutabilul premiu Ronson pentru literatură, ce se distribuie anual la celebra Facultate de Litere din Obskurberg, alături de ceilalţi copii, candidaţi ca şi el, îşi simte mersul înaripat, ghetele glorioase, nădragii imbatabili şi tigva accentuat angulară, iar drumul presărat cu floricele, păpuşele şi caramele, neted şi dichisit ca şi cum trotuarele lui ar fi fost spălate cu periuţa de dinţi.
Băieţaşul nu ştie să-i ajute lui tătică-su, frizer de suburbie, nici măcar la săpunit şi confundă frecvent, la bucătărie, mîţa cu tărîţa, la tablă rămîne meditativ ca fiul din fabula înaintea obiectului cu zăvor ce serveşte îndeobşte de intrare şi ieşire, printre cei de-o vîrstă cu el face figura bătrînului cu marea, iar printre cei vîrstnici se-arată inocent ca falsificatorii de bani (neprinşi); în schimb, produce, în cantităţi impresionante, largi (la betelie) compoziţii poetice, ample descrieri (descoaseri) de natură, cantităţi variabile de piese de teatru, elegii şi alte bucate (maioneza i-o prepară mămica), lungi eseuri pe teme scurte, ca fetiţele inconsistente cu codiţe pînă-n pămînt (mai mult coadă decît cap)... Cu un asemenea băieţaş (inclusiv taraua) înclini, ca Atlas, balanţa Terrei, cu doi ca el întorci Parnasul pe dos ca pe-o mănuşă.
După ce a reprodus, pe la intersecţii şcolare, cîteva pasteluri şi pe la cenaclul literar din Tei o schiţă cu o pisică insensibilă la colivă, pe la 15—20 de ani, alergătorul întins către premiul Ronson se consideră un om făcut şi terminat (din punctul de vedere al creaţiei), aşa că nu rămîne decît (cu mulţimea de producţiuni în desagă) să-şi ia inima-n dinţi şi să plece să caute orăşelul şi facultatea consacrării, unde este aşteptat cu cununiţă, cu diplomă aurită, cu bacşişul consistent.
Premiul Ronson pentru literatură se ia, nu se dă: mergi oleacă pînă dai de Obskurberg, spui că vii din Tei şi de pe la ce cenacluri, unde ţi-ai (re)format lira, iei de la ghişeu bon de ordine, aştepţi un număr de zile, iar cînd îţi vine rîndul, zîmbeşti cu zîmbetul sacagiului abundent, cum vei face şi în interiorul sec al clădirii, unde, darnic cu producţiile şi cu metaforele şi aşteptînd de la domnii aceia o dărnicie însutită, îţi deşerţi pe parchet şi prin toate ungherele conţinutul desagului, pînă la inundarea regalei fundaţii.
Totul e foarte simplu, şi nu văd de ce tînăra speranţă nu se grăbeşte să-şi ia raţia, ca să se poată înturna liniştit, ca să-şi bea prisosul cu băieţii, cu concurenţii la următoarele ocazii şi tranşe.
Simplu, spun? Să nu mă grăbesc. Există, ca pretutindeni, şi în această afacere nepotriviri şi dificultăţi. Talentul le poate perfora, însă nu s-a văzut burghiu mai tare ca poezia. Să le enumerăm, enumerarea rezolvă jumătate din stoc:
Distincţia se acordă o dată pe an, într-un anotimp rece, or mămica e împotrivă ca băiatul să plece la dracu cu cărţi (chiar dacă de literatură) pe-o vreme nefavorabilă; tăticul din Tei (care speră ca premiul să fie tradus în tutun de pipă marca Obskurblatt sau Obskurband şi într-o mulinetă pentru ştiuci) e şi el împotrivă, fiindcă încă se mai poate da la copcă, pentru că nu-l lasă mămica să-l însoţească pe premiant la Pădurea Neagră („ce, s-a săturat de paralaxele la mielul alb ce trece prin borşul tradiţional, de caută acum meridianele, vorba aia: cîmpul alb, oile negre...?") Bunicul e şi el împotrivă, părerea lui e că băiatul nu trebuie să dea trimestrul (şi aşa grevat de două corijenţe) pe cioara de la Obskurklasse... Majoritatea simplisimă (surioara e pentru) poate prăpădi întreaga istorie, adio Ronson!
O altă dificultate: admiţînd că toată lumea e de acord ca talentul să meargă să ia plicticoasa aia de distincţie, candidatul cu traistă n-are băţ potrivit, din lemn de corn sau de alun. La acest capitol poetul e deficitar, fiind copil crescut la oraş, degeaba cunoaşte el ca pe degete esenţele, dacă nu distinge, într-un tufiş, felurimea smicelelor. Fără băţ, marele premiu Ronson rămîne inaccesibil...
După regulament şi obiceiul locului, Obskurbergul aflîndu-se la celălalt capăt al continentului, candidatul trebuie să pornească foarte devreme, ca să ajungă şi aşa destul de tîrziu... Drumul e lung (unii pornesc tineri şi, îmbătrînind repede, n-apucă să ajungă nici pînă la sfîrşitul vieţii în localitatea numită), apoi prea multe schimbări de trenuri, prea multe tuneluri, prea multe ispite (cocoşei de zahăr, halva, casetofoane etc.) prin tîrguri şi iarmaroace, prea multe confuzii din cauza schimbării, odată cu fusele orare, a limbilor şi direcţiilor de emancipare!
Să admitem că bravul candidat se dovedeşte perseverent şi reuşeşte să-şi treacă desaga prin toate vămile şi scapă şi din cumplita deturnare de vagoane de pe căile ferate comunitare... Dar căţeii? De căţei cum se apără, departe de glia natală, fără toiag? Căci este ştiut — şi statisticile o arată limpede — căţeii s-au înmulţit pretutindeni: fiecare drumeag al continentului, fiecare han şi intercontinental, fiecare academie, fiecare locuitor al planetei are căţelul sau dulăul său, precum şi avertizează atîtea firme puse la porţi; în pofida crizei chiar şi păturile nevoiaşe au sub plapumă un dulău 1/1 sau 1/2 şi, cu cît poetul chemat de muza lui financiară se apropie de Facultate şi de coroniţa de muşeţel şi margarete, dulăii sînt tot mai deşi şi mai periculoşi... (iubesc Poezia, iubesc pe poeţi, au oroare de candidaţi... Gusturi de căţei!)
Fundaţia Ronson se înfăţişează ochiului ca o clădire foarte veche în mijlocul unui parc foarte nou (pe cît e tencuiala ei de ofilită pe-atît iarba grădinii proaspătă), ca urmare intrarea se întinde cît un peron de gară cu o sută de trenuri, pe suprafaţa căruia se înghesuie jumătate din populaţia globului, ştiut fiind că nu mai puţin de jumătate din umanitate scrie pe rupte şi concurează pe viaţă şi pe moarte...
Poziţiile luptei sînt perfect statornicite: acolo, în fund, clădirea cu domni distinşi, în preajma lor măsuţa cu pacheţelele cu cărţi (Capra cu trei iezi, Nastratin Hogea, Chiftelaş şi Chifteluţa etc.). diplomele şi coroniţele, o imensă lume bună, critici şi artiste de cinema, dornici să se-ncheie cît mai rapid ceremonia şi să bea şampania; dincoace, pe peron, un ocean viu de pedestraşi, toţi candidaţi şi toţi răbdători, gata oricînd să se gîtuie şi să se scuipe pentru unul din acele pacheţele, măcar pentru coperta colorată a unei broşuri, cu punga de nailon şi gloria, unii urmărind însă crîncen coroniţa şi bănuţii, abia aşteptînd să li se strîngă mîna şi să li se răsucească pînă la entorsă de către preşedintele juriului (un fost boxeur), după care să se-ntoarcă acasă, cu mulineta de ştiuci, cu arşicele franţuzeşti, cu ciorăpaşii, cu şoricelul electronic... La mijloc, pe peluza superbă, o duzină de cîini... Nodul contradicţiilor, pe jumătate desfăcut, se-nnoadă aici, pe peluză, din nou. Ia premiul şi încoronează-te, dacă poţi, strecoară-te printre căţei!...
Se spune şi se pretinde că, totuşi, mai cu şosele şi momele mai cu cuţu-cuţu rostit într-o eleganţă englezească, trecerea nu e imposibilă, că unul din Insula Paştelui şi altul din fiordul Nulstöm ai fi izbutit... Au ajuns la măsuţă, prin salturi şi pe brînci, aproape întregi, doar cu apăsate urme de muşcături pe tot corpul, dîrdîind de spaimă şi îmbătaţi de emoţie: li s-a strîns mîna, li s-au cîntărit desagii, li s-au strecurat în buzunare floricelele şi bănuţii, domnul cu barbişon i-a pupat ca pe nişte midinete, i-a invitat la dans, căci o muzică atacase un vals. A fost o nebunie, merita să treci Europa pe băţ, nu mai spun că gologanii acopereau în bună măsură cheltuielile pe tren şi cu covrigii, prin staţii...
La înapoiere, cîteva mărunte plictiseli: căţeii i-au jumulit cu mai multă îngăduinţă, cu oarecare respect pentru însemnele dobîndite, în schimb candidaţii de pe peron (îmbătrîniţi de aşteptare) le-au arătat ce înţeleg ei printr-o competiţie cinstită, funcţionarul de la gară, ignorînd unde li se află orăşelele, a refuzat să le elibereze bilete, două bande rivale i-au atacat şi jefuit şi, după ce le mai rămăsese cam jumătate din premiu, o echipă de patinatoare din Innsbruck a avut grijă de restul. Mămica şi tăticul învingătorilor i-au întîmpinat pe Gange în sus, le-a dat o bătaie zdravănă, pe măsura faptelor lor poetice şi civile, un ziar din departamentul Meduzelor, din sud-vestul Pacificului, a dat o ştire de cinci rînduri despre noii laureaţi Ronson.
Am făcut, în tinereţe, încercarea de-a lua premiul Ronson şi am consumat atunci o parte a călătoriei, fiind gata-gata să mă-ncunun. M-au oprit însă, la Titu, doi cenaclişti ce se întorceau de la Obskurberg: starea lor era jalnică, pantalonii le fuseseră făcuţi ferfeniţă de toţi cei doisprezece dulăi, nu izbutiseră să depăşească peluza, se-nfundaseră într-un coteţ al căţeilor obscuri ca să scape...
De la cei doi supravieţuitori am aflat toate cele de mai sus, pe care le-am relatat cu maximă fidelitate, drept care am încălecat pe-o şa (de bicicletă) şi v-am spus povestea mea (a lor).
(Perpetuum comic ’82, pag. 82)
