Inginerul electronist s-a apropiat de strung, dumnealui fiind, indiscutabil, cea mai invidiată persoană în acele momente. Piesa ce urma să fie prelucrată fusese deja aşezată pe platforma de lucru. Banda perforată ce cuprindea programul de strunjire se afla în calculator. Nu mai rămăsese decît să se comande pornirea sculei. O apăsare de buton şi... cîteva becuri roşii, de alertă, anunţară — pe un fundal sonor intermitent — că ceva nu este în regulă. Inginerul repetă comanda. Acelaşi răspuns. Atunci se întoarce şi explică asistenţei: „Dumnealui spune că este cam frig în hală. Pretinde un plus de cinci grade..." „Ce mofturos, dom’le! se îndignă directorul. Ăsta se leagă de fleacuri!" „Nemaipomenit! se răţoi constructorul. Ce înseamnă să n-ai inteligenţă. Ce ştie dînsul că instalaţia de încălzire e programată abia în trimestrul următor?!" „Las’ că-l păcălim noi, decise directorul. Daţi-i alea cinci grade, ca să scăpăm de becurile lui! Improvizaţi nişte sobe! Aduceţi repede ceva lemne, cărbuni! Haideţi, puneţi mîna, înconjuraţi-l cu focuri! Ce crede dumnealui, că ne întrece pe noi în isteţime?! O fi condus el de calculator, dar pînă la perfecţiunea minţii omeneşti n-a ajuns..."
Şi ultramoderna sculă fu înconjurată cu ceva căldură. Cît să fie atinse cele cinci grade peste. După care începu să lucreze. În aplauzele asistenţei. Cei mai tare aplaudau cei ce urmau să lucreze în noua hală, salutînd parcă gestul maşinii care obţinuse ceea ce ei nu reuşiseră, deşi sesizaseră constructorul în repetate rînduri: o brumă de căldură la noul loc de muncă. Ori poate aplauzele lor veneau să adauge doar alte cîteva grade peste cele cinci obţinute deja...
(Perpetuum comic ’82, pag. 258)
