,

Campo di Fiori

URZICA - Revistă de satiră şi umor românesc şi universal editată în România în perioada comunistă între 1949-1989.
Premiul Nobel pentru literatură

        Scriitorul de origine poloneză Czeslaw Milosz, laureat al premiului Nobel pentru literatură, a împlinit de curînd 70 de ani şi este profesor de limbi şi literaturi slave la universitatea Berkeley — California (S.U.A.). A debutat ca poet, făcînd parte, în 1931, din grupul de avangardă „Incendiu". Numele lui s-a impus îndeosebi în perioada celui de-al doilea război mondial, ca unul dintre promotorii micii mişcării de rezistentă împotriva nazismului. Poemul „Campo di Fiori" — mărturiseşte autorul — a apărut într-o antologie neoficială, „Din abis", ca o voce a solidarităţii cu victimele din cealaltă parte a zidului: în numai două luni, Varşovia a fost transformată în moloz şi cenuşă, iar răscoala populară din vara lui 1944 contra ocupanţilor hitlerişti a costat vieţile a peste 200.000 de polonezi.

Campo di Fiori


La Roma, pe Campo di Fiori,
coşuri cu măsline şi lămîi,
trotuare pătate de vin
şi resturi de flori,
Precupeţii încarcă tarabele
cu peşte de culoare roz,
iar ciorchinii de struguri negri
sînt stivuiţi peste piersici.


În aceeaşi piaţă a ars
şi Giordano Bruno.
Călăii au aprins rugul sufocat
de mulţimea de gură-cască
şi încă înainte ca flăcările
să se fi stins
tavernele s-au umplut din nou,
iar coşuriie cu măsline şi lămîi
dansau iarăşi pe umerii
precupeţilor.

Mă gîndeam la Campo di Fiori
într-o seară senină de primăvară
cînd, la Varşovia, scrînciobul
se rotea în acordurile unei melodii
vesele de carnaval.
Cîntecul acompania salvele dinspre
zidul Ghetto-ului,
perechile zburau în înalturi,
pe cerul fără nori,
vîntul purta cu el zmee negre,
cei din scrînciob prindeau
petale de aer,
fustele fetelor se umflau
ca nişte paraşute, iar lumea rîdea
în frumoasa duminică varşoviană.

Cineva ar putea crede că
e imoral ca oamenii
din Roma sau din Varşovia
să pălăvrăgească, să rîdă
sau să facă dragoste lîngă
rugurile martirilor.
Altcineva va lua, probabil, aminte
la deşertăciunea faptelor lumeşti,
la uitarea care coboară înainte ca
focul să se fi stins.

În acea zi eu mă gîndeam, însă,
numai la singurătatea
celui care murise,
la neputinţa lui Giordano,
cînd s-a urcat pe rug,
de a găsi cuvinte pentru cei din jur
în vreo limbă omenească.


Ei, cei de jos, erau deja înapoi,
la vinul lor,
vindeau peşte, măsline şi lămîi
din coşurile ce se legănau pe umeri,
iar el se afla la o depărtare
de secole,
cînd precupeţii i-au privit
zborul de foc.

Acei care mor singuri
şi uitaţi de lume,
devin prin graiul lor
limba unei planete antice
pînă cînd, după ce totul
a devenit legendă
şi au trecut ani mulţi,
mînia aprinde rugul unui poet
pe alt Campo di Fiori.


Traducere de Dan Stanca

(Perpetuum comic ’82, pag. 178)

Persoane interesate