— Ajutor! Ajutor!
— Dragă, îmi zice un bărbat care era în aceeaşi situaţie ca mine, nu mai striga de pomană, că nu te aude nimeni. Eu sînt aici de două zile. Ai răbdare, că nu ni se întîmplă nimic, pînă la urmă vom fi descoperiţi. Cum stai cu ţigările?
— Am un pachet neînceput.
— Perfect. Hai să fumăm şi să mai schimbăm o vorbă. În privinţa mîncării, totul e în regulă: am la mine două pîini, un salam şi o sticlă cu borviz.
Trebuie să mărturisesc că, în şanţ, ne simţeam excelent, stînd noi lungiţi pe pămîntul moale şi răcoros. Tipul, care mi s-a recomandat a fi profesor de istorie, era simpatic şi volubil. După ce mi-a povestit cîteva chestii foarte nostime din viaţa personală a lui Cezar şi mi-a dezvăluit adevăratul secret al bătăliei de la Waterloo, m-am culcat şi am avut un somn foarte adînc, fără să fie nevoie să recurg la barbiturice. De altfel, nevastă-mea îmi spusese mai demult că singura soluţie ca să scap de insomnii e să dorm în aer liber, adică să-mi mut patul pe balcon sau în curtea interioară a blocului. A doua zi de dimineaţă, am făcut împreună cu profesorul cîteva investigaţii asupra şantului şi am descoperit că acesta era opera ICAB-ului: la picioarele noastre se afla o conductă de apă.
— Fii calm, mi-a spus profesorul. În cîteva zile tipii trebuie să apară ca să termine lucrarea.
Într-adevăr, după exact două zile au apărut lucrătorii de la ICAB şi au început să astupe şantul. În zadar am urlat noi ca disperaţii, nu ne-a auzit nimeni. Ca să nu fim acoperiţi cu pămînt, ne-am refugiat într-un tub de beton destul de spaţios, uitat în marele şanţ.
— Fii calm, mi-a zis profesorul, un optimist incorigibil, este exclus ca după ce execută ICAB-ul o lucrare să nu deschidă cei de la IREB alta.
Într-adevăr, în ziua următoare am auzit zgomotul tîrnăcoapelor şi al ciocanelor pneumatice. Se lucra cu atîta zor, încît şanţul a fost redeschis foarte repede. Din păcate, zgomotul a fost prea mare, ca strigătele noastre să fie auzite de harnicii lucrători, aşa că am rămas, mai departe, în şanţ. Nu ne-a pierit curajul. Pentru a supravieţui, am hotărît să folosim fiecare cîte o bucăţică de pîine pe zi şi o felie de salam, cîinele urmînd să se mulţumească cu resturile. Ca să nu lungesc povestea, săpăturile s-au mai repetat de cîteva ori, pe strada respectivă acţionînd în continuare cei de la gaze, de la PTT şi de la Trustul de construcţii-montaj 45. La un moment dat, i-am exprimat profesorului îngrijorarea:
— Nu văd cine ar mai putea veni să facă săpături pe strada noastră.
— Să fim optimişti, mi-a spus el. O stradă atît de circulată şi spaţioasă ca a noastră nu poate scăpa nici o clipă atenţiei săpătorilor.
Aproape imediat, deasupra noastră au început să bubuie ciocanele pneumatice. De astă dată eram hotărîţi să ne salvăm cu orice preţ. Am strigat atît de tare, iar cîinele a lătrat cu atîta violenţă, încît am fost auziţi. A coborît în şanţ un individ cu ochelari, chel şi foarte bronzat.
— Dumneavoastră pentru cine faceţi săpăturile? l-am întrebat.
— Sîntem arheologi. Dumneavoastră din ce comună sînteţi?
— Sîntem de pe strada asta.
— Nu sînteţi din comuna primitivă?! s-a mirat arheologul.
— Nu, am răspuns noi. Sîntem contemporani cu ICAB-ul.
— Păcat. Dacă aş fi găsit nişte piese străvechi, făceam o comunicare importantă la seminarul de balcanologie.
— Ascultă, l-am întrebat eu, de ce n-ai venit să faci cercetări atunci cînd au săpat cei de la ICAB, de la IREB şi aşa mai departe? De ce a trebuit să sapi din nou?
— Aveţi dreptate, mi-a spus arheologul, ar fi trebuit să ne sincronizăm, dar tocmai atunci mă aflam în concediu de odihnă.
După ce i-am mulţumit călduros salvatorului, m-am întors acasă, unde i-am povestit nevesti-mi cumplita păţanie pe care am trăit-o: uite, dragă, am căzut într-un şanţ şi am rămas acolo patru zile şi patru nopţi, un ghinion rar întîlnit.
— Of, Doamne, a strigat ea, apucîndu-se cu mîinile de bigudiuri, în ce hal mint bărbaţii în ziua de azi!
(Perpetuum comic ’82, pag. 152)
