Duiosul cîntec al broaştelor

        Din cînd în cînd îmi dă tîrcoale o întrebare: oare şi în alte ţări or fi atîţia directori ca în ţara noastră? Dacă răspunsul este afirmativ, atunci asupra lor apasă, neîndoielnic, întreaga răspundere în ceea ce priveşte viitorul omenirii. Dar dacă, totuşi, numai în ţara noastră există acest belşug de directori, ne-am putea considera, dintr-un punct de vedere, oameni cu noroc, căci, cel puţin, atunci am avea şi noi prilejul să ne lăudăm: recordul la directori.
        La societatea unde lucrez eu, aşa e... Cum faci un pas, te ciocneşti de-un director. Director general, director tehnic, director pentru relaţiile cu publicul, director pentru treburi oficiale, director pentru treburi particulare, directorul contabilităţii, director comercial, director pentru import, director pentru export, directorul personalului, şi încă o sumedenie de alţi directori... Şi ca şi cum nici atîţia n-ar fi destui, fiecare dintre ei mai are şi o suită de 3—4 directori adjuncţi. De atîtea plecăciuni cîte fac zilnic, ca să-i salut, am reuşit să mi se facă o cocoaşă frumuşică.
        Mai zilele trecute, Tahir bei, unul dintre funcţionăraşi — ca şi mine de altfel — a întocmit o statistică: cîte doi directori pe cap de salariat! Măi să fie, mi-am zis eu, de m-ar face şi pe mine director peste funcţionăraşi... Bani în plus, nu, dar măcar titlul să-l am... Nici o şansă. Cît există Tahir bei, cum să vină rîndul unuia ca mine, un simplu bacalaureat?!
        Ce-i drept, e drept. Directorul nostru general, Nasuhi bei, e el cam absent, cam ciudat, dar de bun, nimic de zis... Nu se pomeneşte să ridice glasul la careva. Numai cînd îi ceri majorarea salariului îşi cam iese din fire:
        — Şi, mă rog, ce-ai să faci cu banii? Cine are bani mulţi, are şi multe griji... Ne-om descurca noi. Măcar să fie şi una, şi alta...
        Avea nişte pasiuni destul de bizare. Bea mult şi cînd se îmbăta, trebuia neapărat să se ducă la păduricea de plopi aflată la un kilometru în afara oraşului.
        Toţi oamenii pe care-i cunosc eu au plăcere să asculte trilurile privighetorii şi în general cîntecul păsărilor. Nasuhi bei, însă, se delecta la cîntecul de... broaşte. De ce, nu ştiu, dar glasurile broaştelor îl impresionau la culme. Uneori se întîmpla chiar să şi plîngă. Şi mai cu seamă în zilele astea, cum îi murise tatăl, nu se putea să nu-l găseşti acolo seară de seară.
        Profitînd de acest prilej, acum două zile am împrumutat de la Tahir bei casetofonul şi drept la păduricea cu plopi m-am oprit. În două-trei ore, am umplut o casetă cu orăcăitul broaştelor. A doua zi, cu caseta în mînă, m-am plantat în faţa lui Nasuhi bei. Obiectivul meu: mărirea lefii.
        — Ştiu cît de mîhnit sînteţi, domnule director. Sînt convins că răposatul dumneavoastră tată era un om deosebit de bun. Aş îndrăzni să vă dăruiesc ceva care să vă aline cît de cît durerea.
        — Despre ce e vorba, domnule Ahmet? m-a întrebat mirat.
        — O casetă, Nasuhi bei. Cîntec de broaşte.
        — Nu mai spune!
        S-a ridicat şi m-a sărutat pe amîndoi ochii. Apoi a ordonat să se ia imediat un casetofon şi să fie pus în funcţiune.
        O vreme am stat şi am ascultat împreună broaştele. Nasuhi bei, peste măsură de emoţionat, plîngea, în timp ce eu mă gîndeam cum să aduc vorba despre majorarea salariului meu.
        — E cel mai preţios dar pe care l-am primit vreodată, domnule Ahmet. Mii de mulţumiri. Dovedeşti o mare gingăşie sufletească, mi-a spus el, cînd s-a terminat înregistrarea.
        — Vă rog, vă rog... Nu aveţi pentru ce să-mi mulţumiţi. Doar că şi eu aş dori să vă spun ceva...
        — Lasă, domnule Ahmet, lasă...
        Nu-i nevoie. În seara asta eşti invitatul meu.
        — N-am cuvinte să vă mulţumesc, domnule director, dar nu pot veni. Abia mă aşteaptă ai mei, acasă. Sîntem destul de strîmtoraţi, ştiţi, cu leafa mea...
        — Mai dă-i încolo de bani. Ai bani mulţi, ai şi griji multe.
        — Dar noi nu avem deloc, domnule director... Dumneavoastră aţi mai rămas, probabil, încărcat şi cu o moştenire de la răposatul dumneavoastră tată.
        — Lasă asta, pentru Dumnezeu! Greutăţi peste greutăţi. Ştii zicala: cocoaşă peste cocoaşă.
        — Dar, domnule director, şi eu m-am cocoşat.
        — Ce spui! Ai primit şi dumneata vreo moştenire?
        — Ce moştenire? Ce moştenire, domnule? De-atîtea ploconeli pînă la pămînt zicîndu-mi că doar-doar aşa voi reuşi să mi se urce şi mie niţeluş salariul peste cel minim pe care-l am acum m-am pricopsit cu o cocoaşă.
        A rîs cu hohote.
        — Vai, vai, cît de glumeţ poţi fi!
        — Vă foarte mulţumesc, domnule director.
        — Oricum , vom vorbi despre subiectul ăsta diseară, la Pavilion.
        Seara, ne-am dus la Pavilion, împreună cu vre-o opt-zece directori, consumaţia fiind suportată din fondul destinat oaspeţilor speciali. În vreme ce directorii, din pur amuzament, aruncau mucurile de ţigări nu în scrumierele pe care le aveau dinainte, ci pe jos, dînd chelnerilor, ca să le adune, bacşiş cît salariul meu pe o lună, eu stăteam ca pe jeratic.
        Apoi, toţi împreună, ne-am înfiinţat la păduricea de plopi, să ascultăm broaştele. Cînd Nasuhi bei, peste măsură de mişcat, s-a pornit pe plîns, toţi ceilalţi directori i-au ţinut isonul. Ei, şi eu, cum mă cam întrecusem cu băutura, zor-nevoie, m-am alăturat cu străşnicie corului. Dar nu pentru că aş fi căzut pradă emoţiei. Nu. Sufeream la gîndul că şcolile erau pe punctul de a se deschide şi că la toţi copiii mei le trebuiau cărţi, caiete, uniforme...
        Acum, cine mă caută, mă poate găsi cu siguranţă la păduricea de plopi. Pot depune mărturie că zicerea broaştelor aduce relaxarea. Oaac, oaaac... Cloac’... Cloaaac’... Cît de deschis, de franc glăsuiesc ele...

În româneşte de VIORICA DINESCU

(Perpetuum comic ’87, pag. 251)

Vezi toată postarea

Pescuitul

        A: Fiecare avem cîte un hobby.
        B: Adevărat, fiecare cu al lui.
        A: Noi, spre exemplu, toţi vecinii, avem o dragoste comună.
        B: Care anume?
        A: Tuturor ne place pescuitul. În fiecare duminică vezi mulţi dintre vecini întorcîndu-se de la pescuit. Într-o familie nevasta a devenit geloasă şi i-a spus soţului ei: „Ascultă, tăticul lui Eggsy".
        B: Dar ce-nseamnă tăticul lui Eggsy?
        A: Aşa i se adresează ea după numele copilului lor. „Ascultă, tăticul lui Eggsy, în fiecare duminică fratele mai mare şi cel de-al doilea merg la pescuit. Familia din aripa asta are budincă de peşte, iar cea din casa din spate peşte prăjit. De ce n-am avea noi o ciorbă de peşte? Nu ştii pescui?" Soţul ei nu-i pescar, dar îi bun de gură. „Ce vrei să spui cu pescuitul? De obicei nu-mi bat capul cu pescuitul, deoarece s-ar putea să prind tot peştele din lac". „Atunci de ce nu mergi?" „Bine, dacă vrei, am să-mi cumpăr undiţă". Aşa că-şi cumpără undiţă, una mare, cu cîrlig uriaş, şi-i spune nevestei „Adu-mi un sac, te rog".
        B: La ce-i trebuie sacul?
        A: Să pună peştele-n el. Sîmbătă seara-i spune nevestei: „Mama lui Eggsy, fă-mi o clătită dulce".
        B: Pentru ce vrea clătita?
        A: Vrea s-o ia s-o mănînce a doua zi, urmează să lipsească toată ziua. În dimineaţa următoare, cu undiţa pe umăr, cu sacul sub braţ, el pleacă. „Mama lui Eggsy, plec la pescuit, pregăteşte totul pentru gătitul peştelui, cînd mă-ntorc să-l aruncăm doar în tigaie".
        B: Pare destul de-ncrezător.
        A: Pleacă şi lipseşte toată ziua. Se-ntoarce la căderea nopţii.

        B: Cît peşte a prins?
        A: Nici unul. De-ndată ce s-apropie de uşă, nevasta-l întreabă: „Ce-ai prins, tatăl lui Eggsy?" „Nenorocul, imediat ce-am început, un cîrd de copii a trecut înot, a murdărit apa şi-a alungat peştii. Tehnica mea de pescuit e superbă, dar cum să fi pescuit cu copiii ce se bălăceau. Dac-aş fi folosit undiţa, mai degrabă aş fi prins unul din ei în loc de peşte. Oricum, nu contează, n-am prins grămada de peşte, dar o să prind săptămîna viitoare".
        B: Peştele umblă-n grămezi?
        A: Săptămîna viitoare îi spune soţiei: „Mama lui Eggsy, fă-mi două clătite, mîine merg la pescuit".
        B: Acum vrea două clătite.
        A: Deci pleacă iar dimineaţa următoare, cu undiţa pe umăr. Se-ntoarce seara, nici măcar cu un peşte. Îndată ce intră pe uşă, nevasta-l întreabă: „Cît peşte ai prins?" „Nenorocul! A fost vînt, un vînt groaznic." „Nu se poate! Cum au prins ceilalţi fraţi?" „Neşansa mea! Am pescuit în acelaşi lac, pe partea lor n-a fost vînt, dar pe partea mea s-a stîrnit o furtună îngrozitoare".
        B: Ce vînt îi ăsta? Poate un vîrtej.
        A: „Nu-i nimic, voi prinde, o grămadă săptămîna viitoare". În sîmbăta aceea el a zis: „Fă-mi trei clătite, te rog". Soţia nu s-a putut abţine să nu rîdă. În timp ce pregăteşte aluatul, spune: „Eşti drăguţ. Nu prinzi nici un peşte, dar îţi creşte mereu pofta de mîncare". A doua zi pleacă, stă toată ziua, dar nu prinde nimic. Cum ţine la prestigiu, ce să facă decît să meargă la piaţă. În timp ce rătăcea prin piaţă, unul din pescari îl priveşte şi se întreabă ce face el aici cu undiţa. Individul are un bazin cu peşti mici toţi de aceeaşi mărime. „Cît ceri pe peşte, domnule?" „Treizeci şi cinci de pen, pe jin". „Dă-mi 4 jin, te rog". Negustorul cîntăreşte şi-ntreabă „Ajung 4 jin? Vezi cît de exactă-i măsura!" „Mai dă-mi unul de noroc", spune omul, iar negustorul mai pune unul pe cîntar. De-ndată ce ajunge pe uliţa lui, el strigă: „Am ajuns, adu-mi o vadră mare pentru peşte".
        B: De ce striga?
        A: Să- audă vecinii. Nevasta aduce vadra, iar el toarnă peştele. „Îi vezi? Toţi sînt vii şi săltăreţi". Atunci vine o vecină, o femeie-n vîrstă, să se uite. „Deci, te-ai întors de la pescuit. Să vedem. Dumnezeule, peştii ăştia sînt toţi de aceeaşi mărime". „Adevărat, asta zic şi eu tehnică. Dacă nu sînt de-aceeaşi mărime îi arunc iar în lac". Bătrîna se uită ceva mai de-aproape la peşti şi-ncepe să devină suspicioasă.
        B: De ce?
        A: Ei bine, peştii prinşi şi cei cumpăraţi diferă destul de mult. Dacă i-ai prins, diferă toţi. Or peştii pe care i-a cumpărat el, erau toţi de aceeaşi mărime şi toţi crapi. „Nu cumva, din întîmplare, ai cumpărat peştii ăştia?" El se supără de-a binelea. „Cum adică să-i cumpăr? Cînd cei din preajmă prind peşti, ei sînt din lac, iar cînd ei sînt ai mei spui că i-am cumpărat! Ascultă, mătuşă, sîntem vecini de mult şi nu ne-am certat niciodată. Fii atentă ce vorbeşti. O să mă-nfurii. Dacă am să fac o criză va fi din vina ta." Soţia lui intervine ca să-l liniştească. „Mătuşă dragă", spune ea, „el a prins singur peştele şi a prins destul de mult. Trebuie să fie vreo doi jin". Cînd aude asta, el explodează „Cum adică doi jin? Sînt 4 jin şi mi-a mai dat el unul de noroc!".

În româneşte de DAN BRUDAŞCU

(Perpetuum comic ’87, pag. 224)

Vezi toată postarea

N-aveţi nevoie de un telefon?

        — Bună ziua.
        — Bună...
        — Am venit să vă instalăm telefonul.
        — Mie? Dar de ce?
        — Cum puteţi pune o asemenea întrebare? În primul rînd deoarece sînt foarte mulţi care doresc să-şi instaleze telefon.
        — Bine, numai că eu nu am depus nici o cerere.
        — Bineînţeles, fiindcă ştiaţi că în următorii cinci ani nu aveţi nici o şansă şi n-aţi vrut să vă faceţi nervi inutil. Noi vă instalăm telefonul pe loc.
        — Nu este cazul.

        — Trebuie! Aţi cîştigat, de fapt, concursul la tragerea la sorţi privind noii abonaţi telefonici. Am ales dintre cetăţenii pe cei potenţial interesaţi şi pe aceştia i-am adăugat la cei optsprezece mii de înscrişi. Apoi, am tras la sorţi o mie două sute de cetăţeni pentru instalarea rapidă a telefonului.
        — Nu vă supăraţi că vă întreb, dar cine-mi garantează că tocmai eu am fost printre cei fericiţi? Ştiţi, eu nu doresc să frustrez pe nimeni şi...
        — Văd că sînteţi cinstit şi că meritaţi într-adevăr premiul. Nu trebuie să fiţi îngrijorat, corectitudinea tragerii la sorţi a fost supravegheată de un controlor şi de un notar de stat. Poftiţi, vă prezentăm lista cîştigătorilor.

        — Bine, bine, acum vă cred...
        — Aşa, putem începe. Hai, Jozo, vino-ncoa cu bormaşina! Şi strigă-l pe Fero să taie o bucată de sîrmăl
        — Aşteptaţi! Un moment! Dar pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă doresc acest telefon!
        — Nu vă supăraţi, alţii ar sări în sus de bucurie, ar da şi un bacşiş, iar dumneata? Jozo, adu bormaşina aia şi haveza.
        — Nu, nu, nu vă deranjaţi... vă fac cinste, numai să-mi lăsaţi locuinţa-n pace!
        — Nu primim nici un fel de mită! Vrem să ne facem datoria cinstit.
        — Să procedăm aşa: dumneavoastră îmi lăsaţi telefonul ca şi cum l-aţi fi instalat, eu îl aşez pe măsuţă... vă ospătez, eventual vă dau şi un bacşiş!
        — Jozo, Jozo, aşteaptă cu haveza aia. Dar putem să ne bazăm că veţi îndeplini toate promisiunile?
        — Drept cine mă luaţi? Eventual pun şi o vorbă bună... Poftiţi, poftiţi şi serviţi!
        — Jozo, lasă totul afară! Strigă-l şi pe Fero. Hai băieţi, să ne facem datoria de oaspeţi! Drept să vă spun, aţi făcut foarte bine că ne-aţi refuzat. Noi nu avem prea mult la inimă aceste trageri la sorţi: primesc totul gratuit şi nici nu oferă nimic! Ce să facem cu ei? Cel puţin le „aranjăm" casa! Nu-i aşa, Jozo? El este mare specialist în de-al-de-astea!

        — Vă cred!
        — Ca să nu vă mai reţinem, noi plecăm, mulţumim pentru trataţie.
        — La revedere!
        — Aoleo, era să uit: bacşişul acela!
        — Aha, scuzaţi-mă! Poftim!
        — Dar, chiar, la ce v-ar folosi telefonul, dacă nu e conectat?
        — Ce... ce ştiu eu?... cred...
        — Ştiţi ceva? Daţi-mi-l înapoi! Cel puţin ne ajutaţi să ne îndeplinim planul la economisirea de materiale!

În româneşte de RODICA-ZOE POPA

(Perpetuum comic ’87, pag. 221)

Vezi toată postarea

În vizită la o ghicitoare

        6 noiembrie — O după amiază cu totul şi cu totul ieşită din comun, cu Pamela Pringle. Prînzul la Clubul meu — nu foarte reuşit, de vreme ce Pamela e pusă pe slăbit şi nu poate mînca nimic din ce e trecut pe lista de bucate şi bea numai oranjadă, dar e foarte comunicativă. În timp ce eu mă ocup de caserola de pui şi torta de ananas ea îmi povesteşte despre un om într-adevăr extraordinar — (mare expert într-ale animalelor sălbatice) — care o adoră de ani şi ani, fără a se gîndi cîtuşi de puţin la propria-i persoană. Întocmai ca-n romane, exclamă Pamela. A primit o scrisoare de la el azi dimineaţă şi, cred eu, oare, că este bine să-i scrie în continuare? Dacă există un lucru pe care Pamela nu a fost în stare să-l facă niciodată şi nici nu ar fi în stare să-l facă, este acela de a duce un bărbat cu zăhărelul. Zahărul este contraindicat în cura de slăbire, remarc eu absentă, şi apoi simt că am făcut o gafă fiind indiferentă la grijile aproapelui meu, dar Pamela nu se arată deloc ofensată şi neacordînd nici o atenţie observaţiei mele, continuă să-mi povestească despre excepţionalul ei prieten din Serviciul Diplomatic care a telefonat tocmai de la Haga azi dimineaţă şi soseşte aici săptămîna viitoare, pe calea aerului, fără doar şi poate numai pentru a o vizita pe Pamela la cină şi a dansa cu ea la „Berkeley".
        Şi aici începe distracţia: achit nota de plată şi-o conduc pe Pamela la toaleta mică şi aglomerată unde amica mea îşi aplică un strat gros de ruj portocaliu şi-şi uită cerceii pe lavabou, aşa că trebuie să se întoarcă să-i ia după ce taxiul a fost comandat şi ne aşteaptă în faţa Clubului.
        Tocmai cînd cred că am plecat, băiatul de serviciu vine în goană şi întreabă: „D-na Pringle? Sînteţi chemată la telefon!" şi Pamela o ia din loc ca din puşcă. Zece minute mai tîrziu se întoarce şi spune: „Scuză-mă, te rog, am dat numărul Clubului tău deoarece un foarte bun prieten de-al meu trebuia să mă sune la ora prînzului. În apartamentul meu din Sloane Street legătura se stabileşte uneori atît de greu, nu că aş avea ceva de ascuns, dar oamenii intră repede la idei, iar eu, una, tare mă tem ca lucrurile să nu fie înţelese greşit". „Cred şi eu," zic — fără să mă gîndesc, apoi îmi dau seama că am fost lipsită de tact dar, în general, nu regret că m-a luat gura pe dinainte.
        Ajungem pe o stradă obscură din Soho, dăm drumul taxiului împreună cu o sumă enormă din partea Pamelei, care insistă să plătească ea, urcăm nişte scări neînchipuit de murdare pînă la etajul doi, unde un miros puternic de gaz îţi ia nasul din loc. Pamela întreabă: „Crezi că e bine ce facem?" îi răspund cu mai mult curaj, decît cu sinceritate, că sigur că da, şi intrăm. Sîntem întîmpinate de un tînăr anemic cu părul ondulat care ne măsoară dintr-o singură privire şi dispare numaidecît în dosul unei perdele din pluş verde, dar reapare şi spune că madame Inez este gata pregătită, dar că nu ne poate primi decît pe rînd. Nu sînt surprinsă cînd Pamela aproape că mă obligă să intru eu prima, dar îi arunc o privire care numai admiraţie nu exprimă.
        Urmează o întrevedere cu o sibilă teribil de antipatică. Se holbează într-un glob mare de sticlă şi spune că la viaţa mea am cunoscut durerea — (aş vrea s-o întreb cine n-a cunoscut) — şi că sînt soţie şi mamă. Alăturarea acestor afirmaţii, fără îndoială, neintenţionată. Urmează un monolog lung, recitat, după toate aparenţele, în transă, din care nu mă aleg cu prea multe preziceri cu valoare practică, în afară de faptul că: (a) Viitorul apropiat îmi rezervă un mare necaz. (Dacă îmi pleacă iar bucătarul, va fi, într-adevăr, o tragedie.) (b) Am un copil al cărui nume va deveni într-o zi faimos. (Referirea aici se face aproape sigur la draga de Vicky); (c) Peste trei ani o voi rupe cu tot ce mă leagă de ceilalţi, voi începe o viaţă nouă şi voi face tot ce-mi va trece prin cap.
        Nici una din aceste previziuni nu mi se pare probabilă, dar îi mulţumesc şi-i cedez locul Pamelei. Urmează o aşteptare prelungită şi o aud clar pe Pamela ţipînd de cel puţin trei ori de după perdea. În cele din urmă apare foarte agitată, aruncă cu bancnote în stînga şi-n dreapta şi-mi spune: „S-o ştergem cît mai iute!" — ceea ce şi facem, ca nişte criminale, aruncîndu-ne în primul taxi, cu sufletul ia gură.
        Pamela se arată dispusă să mă strîngă tare la piept şi să plîngă. Madame Inez i-a spus că este reîncarnarea Elenei din Troia şi că niciodată nu se va bucura de linişte în viaţă. (Ultima parte i-aş fi putut-o spune şi eu, fără a pretinde nici un fel de onorariu.) Mai adaugă că madame Inez îi prezice că Dragostea va intra, peste multă vreme, în viaţa ei cu o forţă nemaiîntîlnită, însă i-o va schimba în întregime — la care eu mă înfricoşez foarte şi propun să mergem imediat undeva şi să luăm ceaiul.
        Facem precum am zis şi pînă la urmă aflu că Pamelei nu i-a plăcut deloc ce i-a spus madame Inez despre trecut. Cred şi eu.

În româneşte de PETRU IAMANDI

(Perpetuum comic ’86, pag. 216)

Vezi toată postarea