N-aş putea să spun de ce, fapt este însă că am fost numit director al filarmonicii din oraşul meu natal. Deci, dis-de-dimineaţă m-am înfiinţat la noua slujbă şi primul lucru pe care l-am făcut a fost să-l convoc pe dirijorul orchestrei simfonice.
— Cu ce intenţionaţi să delectaţi astă-seară distinsul nostru public? îl întreb.
— O, astăzi vom interpreta „Simfonia despărţirii" de Haydn, răspunde el în culmea fericirii.
— Ăsta cine mai e? Vreun clasic, sau vreun compozitor local? întreb nedumerit.
— Compozitor austriac din secolul XVIII, mă informează, politicos, dirijorul.
— Că-i clasic, nu-i rău, îmi dau eu cu gravitate consimţămîntul. Să ştiţi însă că ar trebui încurajate şi talentele locale.
— Am face-o cu plăcere, dar, deocamdată, în oraşul nostru nu compune nimeni simfonii.
— Cum aşa? nu mă dau eu bătut. Păi asta înseamnă că trebuie să mergem pe teren, tovarăşe, să căutăm talentele la sate. Nu încape nici o îndoială că vom găsi undeva, în vreun cătun, oameni înzestraţi, care să ne scrie simfonii. În timpul liber, se-nţelege. Dar, în sfîrşit, vom discuta altădată acest aspect. Acum v-aş ruga să-mi relataţi pe scurt conţinutul simfoniei.
Dirijorul luă o poză marţială şi-mi spuse:
— Muzica nu poate fi redată în cuvinte. Tot ce pot să spun e că această bucată muzicală este realizată în plan elegistic.
— Adică e sumbră? Păi de ce nu zici aşa, dom’le? De ce nu vorbiţi ca oamenii? Auzi, plan elegistic! Acum, sincer să fiu, puteaţi alege ceva mai de Doamne-ajută. Muzica trebuie să îndemne la noi şi noi succese în muncă, nu să-ţi dea dureri de cap.
— Am ales această bucată pentru că este interesantă şi originală, adăugă dirijorul.
— Şi în ce anume constă, mă rog, originalitatea?
— O, în multe, fie şi în aceea că instrumentiştii trebuie să cînte la lumina lumînărilor...
— La lumina lumînărilor?... Hm... În sfîrşit, pe de o parte, nu-i rău, aprob eu, mai economisim energie. Dar ce ne facem cu cei de la paza contra incendiilor?
— Astfel a fost concepută simfonia, insistă dirijorul. În faţa fiecărui instrumentist este aşezată o lumînare. Pe măsură ce îşi termină partitura, instrumentiştii îşi sting fiecare lumînarea sa şi părăsesc scena, în vreme ce restul instrumentiştilor continuă să cînte. La sfîrşit, rămîne un singur instrumentist. În momentul în care îşi stinge şi el luminarea, simfonia se încheie.
Încremenisem.
— Cum vine asta? Vin, adică, împreună la lucru şi pleacă pe rînd? Păi, în felul acesta, fiecare o să-şi dea silinţa să-şi termine cît mai repede partitura, ca s-o şteargă mai devreme. Ceilalţi de ce să pătimească, la urma urmei? A, nu, cu mine nu ţine figura asta. Am tras destule ponoase dintr-o chestie asemănătoare. Înainte de a fi numit aici, am răspuns de o fermă. Şi acolo tot aşa, am rămas, pînă la urmă, cu o singură vacă. De aceea am fost pedepsit şi transferat aici. Aşa că sînt păţit. Indicaţie: toţi instrumentiştii să cînte de la un capăt la altul al simfoniei!
— Asta e trist, oftă dirijorul.
— Nu asta e trist, mă enervai eu, trist e faptul că simfonia voastră se cheamă „a despărţirii"! La urma urmei, de ce nu s-ar numi „Simfonia întîlnirii"? Ar fi o denumire cît se poate de modernă!
— Cum adică „a întîlnirii"? o ţinu iar pe-a lui dirijorul. Compozitorul a conceput simfonia astfel încît instrumentiştii să părăsească scena unul cîte unul. Adică să-şi ia rămas bun. Şi apoi, ce rost ar avea ca toţi ceilalţi, profesionişti în toată regula, să stea degeaba pe scenă? Sînt categoric împotriva irosirii timpului în mod neproductiv!
— Ei da, cuvintele dumitale au în sfîrşit ceva miez, zic. Atunci, uite cum facem: începem simfonia cu sfîrşitul. Instrumentiştii intră pe scenă pe rînd — în funcţie de retribuţia tarifară, fireşte —, aprind lumînările respective şi se pun pe cîntat. Iar în final, simfonia noastră o să sune într-adevăr viguros, nu crezi?
După cum s-a relevat în cadrul analizelor ulterioare, filarmonica a cărei conducere mi se încredinţase mai avea şi alte neajunsuri ţinînd de orientare. Dar temelia înlăturării lor fusese de-acum pusă: în oraşul nostru s-a cîntat, în premieră mondială, „Simfonia întîlnirii" de Haydn!
În româneşte de DENISA FEJES
(Perpetuum comic ’85, pag. 229)
