Trenul era, bineînţeles, vechi. Băncile se lăsaseră în jos ca fălcile unui buldog, geamurile lipseau, în vreme ce altele fuseseră peticite cu fîşii de adeziv. Pe coridor un motan da tîrcoale, ocupat pare-se să vîneze şoareci, şi nu era deloc improbabil ca strădania sa să fie recompensată.
Ne îndreptam spre Algeciras, port maritim spaniol, deschis spre coasta Africii. În compartimentul nostru călătorea un australian între două vîrste, purtînd un costum soios de lînă. Avea dinţii îngălbeniţi de tutun şi unghii murdare. Numaidecît ne şi puse la curent că era medic pe un vapor. Părea ciudat să întîlneşti acolo, pe cîmpiile aride ale Spaniei, pe cineva legat de mare. Lîngă el şedeau două femei, mamă şi fiică. Mama era o femeie prăfuită, răscoaptă, cu o privire leneşă, dezaprobatoare şi o umbră de mustaţă. Ţinta dezaprobării ei era schimbătoare. Mai întîi mă fixă pe mine cu asprime, căci pe măsură ce soarele devenea tot mai dogoritor, valuri de fierbinţeală pătrundeau prin geamul spart, încît mă hotărîsem să-mi scot haina — ceea ce ea considerase, pe bună dreptate, a fi un gest nepoliticos. Mai tîrziu, obiectul dizgraţiei sale deveni un tînăr ofiţer care călătorea şi el în acelaşi compartiment. Soldatul şi fata — care nu suferea deloc de timiditate, avînd trăsăturile indefinite ale unui boxer neprofesionist —, se înţeleseseră, pare-se, să flirteze. Ori de cîte ori apărea motanul vagabond, fata se prefăcea că e speriată, iar soldatul, cît se poate de galant, alunga pisica afară din compartiment. Acest joc mut le dădea prilejul să se atingă.
Tînărul soldat nu era singurul militar din tren. Cu chipiurile lor împodobite cu ciucuri, aşezate cît mai fistichiu pe cap, soldaţii umblau fără rost pe culoar. Ofiţerii erau îmbrăcaţi ca de paradă, cu multe panglicuţe şi multă aramă. Nu se amestecau cu sodaţii, ci stăteau împreună într-un compartiment de clasa întîi, părînd plictisiţi, cam în genul unor actori fără roluri. Cred că a fost o binecuvîntare faptul că pînă la urmă cineva le-a dat prilejul să-şi zăngăne săbiile.
Compartimentul vecin era ocupat de o singură familie; un bărbat delicat, discret şi extrem de elegant, cu o panglică de doliu la haină, călătorind împreună cu şase fete subţirele şi primăvăratice, probabil fiicele sale. Fetele şi tatăl alcătuiau împreună un tablou încîntător, radiind aceeaşi frumuseţe: păr negru, strălucitor, buzele ca ardeiul roşu, ochii de culoarea vinului de Xeres. Soldaţii îşi furişau privirile în compartimentul lor, apoi priveau undeva departe; era ca şi cum s-ar fi uitat drept în soare.
De cîte ori oprea trenul, cele două fete mai mici coborau şi se plimbau sub protecţia umbreluţelor. Avură parte de multe şi plăcute promenade, căci în cea mai mare parte a călătoriei noastre, trenul stătea pe loc. Cu excepţia mea, nimeni nu părea exasperat de acest lucru. O parte din pasageri aveau prieteni la toate staţiile şi, adunaţi în jurul vreunei fîntîni, bîrfeau cu ei pe îndelete. O bătrînă fu întîmpinată de diferite asemenea grupuri de persoane în cîteva duzini de oraşe, iar între staţii plîngea cu atîta foc, încît doctorul australian se alarmă. Vai, nu trebuia să se deranjeze, îl asigură ea, deoarece plîngea pentru că vederea tuturor rudelor o făcea atît de fericită.
La fiecare oprire, uragane de femei desculţe şi copii despuiaţi se năpusteau asupra trenului cu oale de pămînt pline cu apă, ţipînd isteric: Agua! Agua! Pentru doi pesetas puteai cumpăra un coş întreg de smochine închise la culoare; mai puteam vedea tăvi cu nişte gogoşi ciudate, înveşmîntate în zahăr de parcă urmau să fie oferite unor tinere fete de ziua confirmării religioase. Spre amiază, după ce agonisisem o sticlă de vin, un cîrnat şi o bucată de pîine, eram pregătiţi să ne luăm prînzul. Tovarăşii noştri de compartiment erau şi ei înfometaţi. Se desfăcură pachete, se destupă vinul şi, preţ de cîteva minute, se instală o adevărată atmosferă festivă. Soldatul împărţea o rodie cu fata, australianul spunea o poveste amuzantă, iar mama, cu privirea ei de vrăjitoare, scoase din sîn un peşte împăturit în hîrtie şi-ncepu să înfulece, împrăştiind în jur un miros neplăcut.
După masă, toata lumea deveni somnoroasă; doctorul adormi atît de profund, încît o muscă i se plimba nestingherită pe gura întredeschisă. Tăcerea anestezie întregul tren în compartimentul vecin, cele şase fete încîntătoare se rezemau molatec, asemenea unor flori ofilite de muşcată. Pînă şi motanul îşi încetase cursele şi visa întins pe podea.
Urcasem. Acum, trenul alerga printr-un platou cu grîu sălbatec, apoi printre pereţii de granit ai unor prăpăstii adînci unde vîntul, bătînd dinspre munţi, înfiora stranii copaci ţepoşi. Odată, printr-un luminiş de arbori, zării ceea ce doream să văd; un castel pe o stîncă, împodobind-o ca o coroană.
Peisajul te făcea să te gîndeşti la bandiţi. Pe la începutul verii, un tînăr englez pe care-l cunosc (mai bine zis, de care am auzit) mergea cu maşina în această parte a Spaniei, cînd s-a trezit înconjurat de o ceată de ticăloşi oacheşi. L-au prădat, după care l-au legat de un copac şi i-au gîdilat gîtul cu lama unui cuţit. Tocmai la asta mă gîndeam, cînd, pe neaşteptate, zgomotul unei arme de foc sparse tăcerea somnolentă.
Era o mitralieră. Gloanţele zburau prin copaci, ca răpăitul castanietelor, şi, cu un scîrţîit jalnic, trenul încetini.
— Bandiţii! am strigat cu o voce cumplită.
— Bandidos! ţipă fata.
— Bandidos! i se alătură şi mama, şi teribilul cuvînt se răspîndi în tot trenul ca tam-tamul unei tobe.
Ne-am aruncat pe jos, alcătuind o grămadă dezordonată de mîini şi picioare. Doar mama părea să nu-şi fi pierdut capul. Se ridică şi începu sistematic să-şi pună la adăpost comorile. Îşi împlîntă un inel între buclele părului şi, fără ruşine, îşi ridică fustele şi-şi ascunse în pantalonaşi un pieptene împodobit cu perle. Din compartimentul vecin se auzea ciripitul speriat al fermecătoarelor fete, asemenea ţipetelor de păsări în amurg. Pe coridor, ofiţerii aruncau ordine în dreapta şi-n stînga, izbindu-se unii de alţii.
Deodată se făcu tăcere. De afară răzbătea murmurul vîntului prin frunze şi al unor voci. Tocmai cînd simţeam că nu mai suport greutatea doctorului, care se aruncase peste mine, uşa compartimentului se deschise şi în cadrul ei apăru un tînăr. Nu arăta suficient de deştept pentru un bandit.
— Hay un médico en el tren? întrebă el zîmbind.
Scoţîndu-şi cotul din stomacul meu, australianul se ridică în picioare.
— Eu sînt doctor, recunoscu el, scuturîndu-se de praf. A fost cineva rănit?
— Si, Senor. Un bătrîn. E lovit la cap, răspunse spaniolul care nu era bandit, ci doar un alt pasager.
Reluîndu-ne locurile, am ascultat jenaţi ceea ce se întîmplase. Se pare că de cîteva ore un bătrîn călătorea clandestin la coada trenului. În cele din urmă nu se mai putuse ţine, iar un soldat, văzîndu-l căzînd, începuse să tragă cu mitraliera pentru ca mecanicul să oprească trenul.
Singura mea speranţă era aceea ca nimeni să nu-şi amintească cine strigase primul bandiţii. Aparent nu era nimeni. După ce căpătă o cămaşă curată de la mine, pe care intenţiona s-o folosească drept bandaj, doctorul plecă să-şi vadă pacientul, în vreme ce mama, cu o pudoare acră, îşi întoarse spatele, recuperîndu-şi pieptenele. Fata şi soldatul ne urmară afară din compartiment. Am coborît şi ne-am îndreptat spre umbra copacilor, unde mai mulţi pasageri se adunaseră pentru a discuta incidentul.
Curînd aparură doi soldaţi aducîndu-l pe bătrîn. În jurul capului avea înfăşurată cămaşa mea. Îl sprijiniră de un copac şi, imediat, în jurul său se îngrămădiră femeile, întrecîndu-se care mai de care să-i ofere mătăniile ei. Cineva îi aduse o sticlă de vin, ceea ce-l încîntă mai mult. Părea destul de fericit, dar se văita foarte mult. Copiii din tren făcuseră şi ei cerc în jurul lui, chicotind.
Cînd ne-am întors în compartiment, întunecata şi trecuta mamă stătea exact unde o lăsasem. Nu găsise potrivit să ni se alăture. Îmi aruncă o privire lungă, mustrătoare. „Bandidos", zise ea, cu un scrîşnet ursuz.
Trenul înainta atît de încet, încît fluturii intrau şi ieşeau în voie prin geamurile compartimentului.
În româneşte de SUZANA—CARMEN DUMITRESCU
(Perpetuum comic ’85, pag. 218)
