În biroul directorului unui mare magazin universal a intrat un cumpărător.
— Bună ziua.
— Aveţi de reclamat ceva?
— Nu. Aş vrea să propun ca în maga...
— Aaa. O propunere! Atunci, vă rog, formulaţi-o în scris şi daţi-i drumul în cutia de sugestii care se găseşte în magazin şi e la dispoziţia cumpărătorilor.
— Dar aş vrea... direct... adică, să v-o spun a...
— Înţeleg, însă, din păcate, regulamentul nostru precizează că toate propunerile trebuie să fie depuse de cumpărători în cutia de sugestii.
— Totuşi, pentru că mă aflu aici, mi se pare că ar fi mult mai simplu dacă v-aş spune-o pe scurt...
— Mai simplu, spuneţi?! Nu vă daţi seama că mă obligaţi la formalism?
— Cum „la formalism"?! Eu nu...
— Chiar aşa: la formalism. Avem în magazin o cutie specială iar dumneavoastră vreţi să-mi prezentaţi propunerea verbal! Atunci pentru ce mai avem cutia? De formă?! Şi mai e ceva. Ştiţi dumneavoastră cît ne-a costat? Sigur că nu ştiţi şi nici nu vă interesează. Reţineţi, vă rog: o foaie de placaj, vreo sută de grame de cuie, vopsea...
— Dar eu mă aflu deja aici. Ce diferenţă ar putea fi...
— Diferenţa constă în aceea că în magazin s-a dat un ordin special. Dumneavoastră ştiţi ce este acela un ordin? Nu ştiţi din moment ce dumneavoastră vreţi şi propuneţi ceva verbal!
— Bineee. Să zicem că eu depun astăzi propunerea în cutie, aşa cum cere ordinul dumneavoastră. Cînd voi afla rezultatul?
— Rezultatul?! Adică, ce rezultat?
— Păi, e la mintea oricui: cînd va fi examinată propunerea mea?
— Aaaa, despre asta e vorba? Din păcate, nu pot să vă spun.
— De ce?
— Pentru simplul motiv că noi nu am numit încă un om care să se ocupe de cutia asta.
În româneşte de C. AMARIŢEI
(Perpetuum comic ’85, pag. 241)