Kenya în voiaj organizat. Cunosc Kenya; am străbătut-o de multe ori, cu treburi. Pot deci s-o neglijez puţin, ca să-mi observ compatrioţii. Încep din avion: un DC 8, vechi, dar care zboară la 10000 m., cu 900 km/oră, ca şi celelalte. Totuşi, în grupul nostru s-a infiltrat un freamăt de deziluzie tehnologică. Cineva spune că se aştepta la un DC 10, dînd lămuriri că DC 10 este ultimul strigăt; îl cunoaşte de parcă l-ar lua în fiecare dimineaţă ca să meargă la serviciu. Un altul s-a întors, cică, din Hong Kong cu Jumbo. Cuvîntul Jumbo dezlănţuie o cotcodăceală festivă: unul a fost cu Jumbo în Mexico, iar un al treilea a luat Jumbo spre Caraibe.
Traversăm o zonă de turbulenţă: trebuie să ne punem cordoanele, îndată, apoi un gol de aer. O clipă de tăcere înspăimîntată, după care cineva spune că acest gol de aer e floare la ureche faţă de cel de „atunci", dintre Calcutta şi Bombay. Pornesc discuţii aprinse asupra golurilor de aer, fără să se poată stabili care dintre toţi l-a experimentat în chip mai impresionant şi la latitudini mai exotice. Eu fac un „test", distrîndu-mă să povestesc cum, survolînd un canyon în Colorado, din cauza unui gol de aer, fotoliile au ieşit din buloane şi am ajuns cu toţii lipiţi de plafon. Dar nimeni nu-şi adună gîndurile, nimeni nu ascultă cum a fost cu golul de aer al altuia, deoarece fiecare îşi revede mental golul său de aer, exact cum se întîmplă cînd se spun anecdote, fiecare fiind nerăbdător să-şi plaseze anecdota lui.
După şapte ore de zbor, în care timp nimeni n-a avut ideea să citească o carte, sau să moţăie, sau pur şi simplu să stea liniştit, avionul nostru aterizează la Mombasa; la saltul uşor al roţilor, izbucnesc mici aplauze. Mă uit la cei ce iau un Jumbo aşa cum iau tramvaiul de centură, la veteranii golurilor de aer, la navetiştii Caraibelor sau ale Insulelor Seychelles; aplaudă toţi, cu uşurare de neofiţi, iar cineva admite că, la urma urmei, şi DC 8 aterizează bine. Interfonul repetă că trebuie să rămînem aşezaţi la locurile noastre pînă la oprirea definitivă a aeronavei, dar în timpul rulării coridorul s-a şi umplut de lume care se înghesuie să coboare, ca în tramvai...
Suflul cald al Africii Ecuatoriale ne loveşte la ieşirea din „anotimpul" presurizat realizat în avion. Dar imediat încep confruntările cu alte „prime impresii" de cald: la Ceylon, la Barbados, în Canare etc. Se discută despre cald uscat, cald umed, cald înnăbuşitor, cald ventilat. Cred că nici un alt turist nu vorbeşte ca italianul în timpul unui voiaj, despre voiajurile precedente.
Hotelul cu acoperişul său de paie, plaja cea orbitoare, bărcile cu balansiere aşezate pe apă ca nişte enorme insecte, marea cu albastrul ei intens şi ale cărei valuri se sparg în larg la bariera de corali... Dar nu este vreme de degustat emoţiile; doamnele se pun îndată în mişcare, începînd marile manevre ale sutienului: adună şi reaşează tot „conţinutul", reînnoadă panglicile, ca să se prezinte bine...
Ar mai fi cazul să le avertizăm că soarele de aici se deosebeşte radical de cel de pe plajele de acasă şi că în zece minute pot ajunge la „departamentul de arsuri grave". Dar fiecare din aceste doamne se socoteşte depozitara adevărului în materie de creme protectoare şi nu ţine seama că uleiul poate servi şi la prăjit...
Salvarea este de ordin meteorologic: se înnorează şi plouă! Consternare! Directorul hotelului ne spune că bătrînii băştinaşi nu-şi mai amintesc de o iarnă asemănătoare: ne apropiem de Crăciun, o înseninare, două ore de ploaie, o rază de soare, apoi iarăşi apăraie. La întoarcere, se va putea povesti că, pentru prima oară în Istoria Ecuatorului, în anotimpul ploilor mari, s-a produs această ploaie mică şi că noi am fost de faţă. Cineva care a telefonat familiei la Milano ne înştiinţează că acasă ninge şi e frig cumplit; cel puţin, aici, ploaia e caldă ca la duş.
A apărut totuşi o complicaţie: apa aceasta, umiditatea, au deşteptat ţînţarii anofeli; sînt în ţară, la Mombasa, cazuri de malarie. Da, dar aici, la malul mării este vînt şi anofelilor nu le place vîntul; da, dar noaptea trecută m-a ciupit o lighioană: ia să vedem, doamnă! Nu, nu, este o ciupitură de ţînţar, dar de ţînţar normal. Totuşi, prudenţă! Este mai cuminte să luăm chinină. Da, dar în ce doză? Unul spune că trebuie luată o jumătate de pastilă pe zi; altul susţine că e mai bine dacă iei dintr-odată două pastile, o dată pe săptămînă. Iar altul că o zi da şi una nu. Ca întotdeauna, apar şi se preconizează tratamente „personale", sugerate fie de un prieten vînător de bivoli, fie de un altul care avea 42° febră şi care nu s-a salvat decît cu o jumătate de sticlă de whisky pe zi.
Ficaţii sînt zguduiţi din ţîţîni de nemaiauzite doze de chinină, după care se înghit hepatoprotectoare cu pumnul. Dar nu moare nimeni. Continui să-mi studiez tovarăşii, regăsind rolurile fixe descoperite în precedentele mele voiaje „charter".*
Iată-l pe cel care, la o oră după sosire, s-a şi documentat: unde se schimbă valută mai avantajos, care sînt orariile mareelor; ştie şi, că, dacă orizontul se întunecă în punctul acela, o să plouă, iar dacă este întunecat în cealaltă parte, o să fie vreme frumoasă.
Apoi este perechea care face doar ce-i convine: este mereu în întîrziere şi în unanimitate stîrneşte dezaprobare şi antipatie. Mai sînt prezenţi şi soţii tineri, el cu aparatul de filmat şi alte două aparate fotografice de gît, precum şi cu punga plină cu role de film şi exponometre. Dînsa ar vrea să meargă în cutare loc, sau să facă cutare lucru, dar nu poate, fiindcă trebuie să fie mereu la dispoziţia soţului care o încadrează cînd din profil, cînd din trei sferturi, cînd cu capul răsturnat pe spate.
S-a pornit din plin şi căutarea de scoici, pe care doamnele cele mai sensibile chiar au deprins să le buşească de douăzeci-treizeci de ori de pămînt, „ca să omoare dihania dinăuntru". Febra „suvenirurilor" face să se nesocotească cruzimea:, cineva a străpuns un peşte rotund şi-i filmează agonia, apoi — întrucît peştele se mişcă tot mai puţin — îl aruncă din nou în apă, ca să se învioreze, după care reia filmarea.
Cînd nu este soare, se fac cumpărăturile; un grup de italieni în străinătate constituie totdeauna un spectacol de zile mari atunci cînd pornesc la shopping. N-are nici unul curaj să se ducă pe cont propriu, dar intră pe rînd, luptînd pentru aceleaşi preţuri. Un obiect, care a trecut neobservat în vitrine sau pe rafturile magazinului, capătă fulgerător interes îndată ce unul dintre ei l-a cumpărat şi-l arată celorlalţi. Îndată, cu toţii vor să ştie unde l-a găsit, cu cît l-a plătit şi dacă se mai găsesc asemenea obiecte în acea prăvălie.
Se cumpără „suveniruri" de abanos care, la Milano, costă mai puţin, fiindcă schimbul valutar s-a înrăutăţit (şi este mai deprimant să descoperi cîte lire italiene îţi trebuie pentru un şiling kenyot).
Dar, anul acesta, febra s-a transformat în delir: toată lumea a citit că vînătoarea de elefanţi va fi curînd interzisă; în martie magazinele vor trebui să lichideze stocurile de fildeş. Va fi o lichidare de anvergură istorică. Sînt mulţi care au sosit aici trecînd prin vămi cu dolarii în indispensabili!
Cu vînătoarea de fildeş, obiceiul shopping-ului în masă se suspendă; fiecare se strecoară pe furiş spre cîte o pistă indicată numai lui, aleargă la întîlniri secrete cu vînători abuzivi, se aranjează vizite „direct în fabrică"... Fiecare este zgîrcit cu informaţiile adunate. Seara, la hotel, se prezintă reciproc trofeele cucerite şi preţurile „rupte"; se fac probele tehnice pentru certificarea purităţii fildeşului, se acreditează vorba că dacă se înnoadă un fir de păr la fildeş şi i se dă foc, partea în contact cu materialul pur nu arde. Trosnete de brichete, miros de pîrlit. Încerc iarăşi un test, zicînd că fildeşul se simte cu dinţii: dacă se rupe, nu este pur. Este pur dacă se rupe dintele. Un individ din grup mă priveşte nedumerit, nu muşcă fildeşul decît din prudenţă, nu că ar fi absurd. Mai spun atunci că am luat cu 1000 de şilingi ceasul ce-l am la mînă; îl arat, spunînd că este fildeş metalizat. Trece o bună bucată de vreme pînă ce unul se încumetă: „Domnul are chef de glume."
Îmi dau seama că a potoli înverşunarea unui grup de italieni în străinătate dezlănţuiţi în cumpărături este ca şi cum aş căuta să asasinez un cadavru. Aş putea afirma că rezervele mondiale de mase plastice sînt pe cale de secătuire şi aş provoca imediat o goană furibundă după tăviţe şi farfurioare. Sînt oameni care aruncă în convulsii milioane de lire pe colecţii de statui gigantice pentru jocul de şah cu regele înalt cît o sticlă de Coca-Cola; se relaxează puţin, bieţii de ei, numai cînd şi-au asigurat „necesarul" propriu de fildeş, pentru acel viitor întunecat cînd nu vor mai exista colţi de elefant. Căci nimeni nu este în stare să bănuiască, vai, nu!, că poate şi Kenya a învăţat cîte ceva de pe la comercianţii noştri: cînd s-a aglomerat cam prea multă marfă, se organizează o lichidare zgomotoasă...
Zilele se scurg rapid între ropote de ploaie şi vîlvătăi de soare. Însă... Însă, în Caraibe nisipul este mai fin; în Borneo, marea este mai albastră, în Coasta de Fildeş papaya este mai galbenă şi mai dulce. De Kenya nu vorbeşte nimeni. De Kenya vor vorbi anul viitor, cînd se vor afla în Maldive.
În româneşte de VINTILĂ ROBAN
* VOIAJE CHARTER - Voiaje cu plată în sistem forfetar.
(Perpetuum comic ’85, pag. 242)
