Cincinat Pavelescu, cel mai mare epigramist român, a fost incontestabil un răsfăţat al muzelor, atît în poezie cît şi în epigramă. El a fost dăruit de providenţă, în afară de talent, şi cu alte daruri: darul spontaneităţii şi improvizaţiei. Atît spontaneitatea, cît şi improvizaţia, au jucat un rol de prim ordin în cariera lui literară. Dacă în zeci şi zeci de situaţii a învins pe orice temerar, în poezie, pe teme şi rime date, acelaşi lucru s-a întîmplat şi-n epigramă, unde succesul lui n-a fost egalat de nimeni pînă azi.
În unanimitate epigrama este considerată „un fulger scurt, o scăpărare de cremene şi amnar. Ca să reuşeşti o epigramă bună, îţi trebuie vervă şi talent, dar şi obişnuinţa de a te exprima original şi concis". Şi să nu dai explicaţii multe. Atunci cînd aceste explicaţii abundă, îi diminuează efectul. Un epigramist „nu trebuie să fie ridicol, ci trebuie să distreze, iar epigramele să nu ceară timp de gîndire, să le cauţi tîlcul cu lumînarea. Ele trebuie să mustească de spirit ca şampania" cum susţine Şerban Cioculescu. „Eu personal, spunea Cincinat, în fundul sufletului meu, dispreţuiesc acest gen literar dificil şi poate inferior. Dar am fost silit de împrejurări să răspund cînd am fost atacat. Şi am răspuns totdeauna prompt, fără a rămîne dator".
„Sînt considerat de foarte mulţi un abil improvizator". După părerea mea, "o improvizare stricto sensu — nu există. Improvizaţia nu e altceva decît rezultanta anilor de ucenicie obscură, de muncă îndărătnică, de meditaţie solitară. Dacă e totuşi să dau o explicaţie, ceea ce unii numesc improvizaţie, „nu este decît mijlocul de a te folosi de comoara strînsă cu răbdare, de-a lungul anilor, în sipetele neştiute ale fiinţei tale. Totdeauna în improvizaţiile cele mai spontane — căci nu există improvizaţie fără spontaneitate — se simte munca de odinioară. Pentru spontaneitate şi darul de a improviza epigrame, criticul Al. Philipide m-a trecut în legiunea de onoare a epigramiştilor".
Improvizaţia, orice ar fi şi oricum ar fi, la Cincinat e un dar aproape supranatural, care reiese mai ales din epigrame. Aşa, la un concert al Marelui pianist Boskoff, după ce a cîntat magistral „Funeraliile" de Franz Liszt, Cincinat a scris:
Cînd pe coarde mîna-ţi plouă
bemolii grei şi-atîţi diezi,
lui Liszt îi dai o viaţă nouă...
Dar pianul îl... înmormîntezi!
La Sinaia, un prieten ilustru, doctorul Jean Costinescu îl provoacă să-şi facă o autoepigramă-madrigal pe rimele: Cincinel, chel, Cincinat. Cincinat s-a executat în 7 secunde. Iat-o:
Mie însumi...
Cînd îl priveşti aşa de chel,
nu-i Cincinat, e... Cincinel.
L-asculţi... şi zici atunci, mirat:
nu-i Cincinel, e... Cincinat.
Altădată, la un bal costumat al Legaţiei franceze din Bucureşti, Cincinat, prezentîndu-se într-un costum de poet roman (Horaţiu), a fost rugat să improvizeze un catren pe tema costumului său. Replica maestrului a fost rapidă:
Cincinatus
Plugar strămoşul lui cel antic,
dar azi modernul Cincinat,
- Poet, cînd nu e magistrat, -
ce e? Roman? Sau e... romantic?
Cu ocazia apariţiei volumului de epigrame din 1925 la editura „Ramuri" din Craiova, Cincinat este de-asemenea rugat, într-un cerc de prieteni scriitori, să scrie o epigramă:
Mie, însumi...
A scos, în fine, Cincinat,
volumu-atît de aşteptat...
Şi critica s-a şi rostit:
— E foarte bine tipărit...
Privitor la soarta omului, Cincinat improvizează aceste patru versuri de antologie, citate pe vremuri şi-n manualele de liceu:
Pe o cruce de marmură...
Cu toţii, prin lume, purtăm cîte-o cruce:
mai grea, mai uşoară, precum ne e soarta,
şi nu ne dăm seama că timpul ne-aduce,
şi vara, şi toamna, şi iarna, şi... moartea.
Unui bărbos, care-şi da ifose şi credea că are mai multă prestanţă de cînd are barbă, Cincinat i-a improvizat un catren superb:
Că frumoasă ţi-este barba, înţeleg,
dar prea multe cosmeticuri dai pe ea;
şi-ntr-o bună dimineaţă vei vedea,
că te costă cît nu face... capu-ntreg.
Cincinat a ridiculizat şi pe „oiţele Domnului”. Iată ce-a scris pe albumul unei maici de la mînăstirea Văratec, cînd a fost rugat să improvizeze cîteva rînduri:
Drumul spre schitul din Văratic,
e gloduros şi cam sălbatic,
dar spre chilii, mi s-a părut,
că drumul este mai... bătut.
Prietenului său de suflet, Corneliu Moldovanu, după apariţia celor două volume de versuri „Flăcări" şi „Cetatea soarelui" i-a improvizat un catren de-o rară frumuseţe:
„Cetatea soarelui" în urmă,
şi „Flăcări", primul tău volum,
e imposibil după ele
să nu rămînă decît... scrum.
Nici pe colegii lui, Cincinat nu i-a iertat de şfichiul ironiei sale. Aşa, unui fost coleg îi dedică aceste patru rînduri:
De cînd e cocoţat la Curte,
nici cu prăjina nu-l ajungi!
Are picioarele cam scurte,
dar îi sînt mîinile... prea lungi.
iar epigramistului Tudor Măinescu, modestul judecător de la Vidra, de lîngă Bucureşti, următorul catren:
Eu sînt la Curtea de Apel,
tu eşti la judecătorie;
talentul nostru e la fel:
eu, centru, tu... periferie.
Dar nici pe alţi colegi jurişti Cincinat nu-i iartă, cum e cazul lui Ionel Perieţeanu. Acestuia, după ce a publicat un volum de epigrame neusturătoare intitulat „Urzici", îi scrie:
În piaţă nu ştii ce să zici!
Cînd ceri spanac, îţi dă urzici,
la librărie tot un drac:
cînd ceri „Urzici", îţi dă... spanac.
Şi, ca un exemplu definitoriu de ceea ce însemna la Cincinat darul de a improviza, citez — în încheiere — următoarea dramă în două monoloage: i s-a dat ca timp două minute. Fiecare monolog să aibă opt versuri. Titlul: „Egoism". Decor, în primul monolog, un restaurant, la al doilea monolog, un cimitir. Iată cum a rezolvat maestrul Cincinat această delicată problemă, încadrîndu-se şi în timpul acordat.
Primul monolog: într-un restaurant, un domn mănîncă un cotlet de miel. Se uită în jur şi face reflecţii...
Cotletul pare de minune!
Ce buni sînt micii fripţi şi mici!
Vecinul slab cu dama grasă
Are un aer de martir.
Casieriţa e lălîie
şi glasu-i taie ca un brici...
- Orice s-ar zice: e mai bine
aici, decît la cimitir.
Al doilea monolog: într-un cimitir de ţară, un miel paşte iarbă pe mormîntul unui domn şi cugetă...
Cînd vezi c-ai fost ursit de soartă
doar miel în lume să te naşti,
decît să faci filozofie
mai nimerit este să paşti!
Ce iarbă grasă! La o treabă,
sînt buni şi oamenii cînd mor:
- Orice s-ar zice: e mai bine
aici, decît la abator!
Din aceste exemplificări succinte se vede clar că puterea de improvizaţie a epigramei, „o formă de expresie spontană a spiritului şi inteligenţei”, la Cincinat este indubitabilă şi că el rămîne, orice s-ar spune, „cel care a întruchipat în cel mai înalt grad toate atributele speciei şi i-a conferit verva, a creat cele mai spumoase poante şi cele mai savuroase jocuri de cuvinte, dînd strălucire epigramelor sale...".
(Perpetuum comic ’88, pag. 174)
În unanimitate epigrama este considerată „un fulger scurt, o scăpărare de cremene şi amnar. Ca să reuşeşti o epigramă bună, îţi trebuie vervă şi talent, dar şi obişnuinţa de a te exprima original şi concis". Şi să nu dai explicaţii multe. Atunci cînd aceste explicaţii abundă, îi diminuează efectul. Un epigramist „nu trebuie să fie ridicol, ci trebuie să distreze, iar epigramele să nu ceară timp de gîndire, să le cauţi tîlcul cu lumînarea. Ele trebuie să mustească de spirit ca şampania" cum susţine Şerban Cioculescu. „Eu personal, spunea Cincinat, în fundul sufletului meu, dispreţuiesc acest gen literar dificil şi poate inferior. Dar am fost silit de împrejurări să răspund cînd am fost atacat. Şi am răspuns totdeauna prompt, fără a rămîne dator".
„Sînt considerat de foarte mulţi un abil improvizator". După părerea mea, "o improvizare stricto sensu — nu există. Improvizaţia nu e altceva decît rezultanta anilor de ucenicie obscură, de muncă îndărătnică, de meditaţie solitară. Dacă e totuşi să dau o explicaţie, ceea ce unii numesc improvizaţie, „nu este decît mijlocul de a te folosi de comoara strînsă cu răbdare, de-a lungul anilor, în sipetele neştiute ale fiinţei tale. Totdeauna în improvizaţiile cele mai spontane — căci nu există improvizaţie fără spontaneitate — se simte munca de odinioară. Pentru spontaneitate şi darul de a improviza epigrame, criticul Al. Philipide m-a trecut în legiunea de onoare a epigramiştilor".
Improvizaţia, orice ar fi şi oricum ar fi, la Cincinat e un dar aproape supranatural, care reiese mai ales din epigrame. Aşa, la un concert al Marelui pianist Boskoff, după ce a cîntat magistral „Funeraliile" de Franz Liszt, Cincinat a scris:
Cînd pe coarde mîna-ţi plouă
bemolii grei şi-atîţi diezi,
lui Liszt îi dai o viaţă nouă...
Dar pianul îl... înmormîntezi!
La Sinaia, un prieten ilustru, doctorul Jean Costinescu îl provoacă să-şi facă o autoepigramă-madrigal pe rimele: Cincinel, chel, Cincinat. Cincinat s-a executat în 7 secunde. Iat-o:
Mie însumi...
Cînd îl priveşti aşa de chel,
nu-i Cincinat, e... Cincinel.
L-asculţi... şi zici atunci, mirat:
nu-i Cincinel, e... Cincinat.
Altădată, la un bal costumat al Legaţiei franceze din Bucureşti, Cincinat, prezentîndu-se într-un costum de poet roman (Horaţiu), a fost rugat să improvizeze un catren pe tema costumului său. Replica maestrului a fost rapidă:
Cincinatus
Plugar strămoşul lui cel antic,
dar azi modernul Cincinat,
- Poet, cînd nu e magistrat, -
ce e? Roman? Sau e... romantic?
Cu ocazia apariţiei volumului de epigrame din 1925 la editura „Ramuri" din Craiova, Cincinat este de-asemenea rugat, într-un cerc de prieteni scriitori, să scrie o epigramă:
Mie, însumi...
A scos, în fine, Cincinat,
volumu-atît de aşteptat...
Şi critica s-a şi rostit:
— E foarte bine tipărit...
Privitor la soarta omului, Cincinat improvizează aceste patru versuri de antologie, citate pe vremuri şi-n manualele de liceu:
Pe o cruce de marmură...
Cu toţii, prin lume, purtăm cîte-o cruce:
mai grea, mai uşoară, precum ne e soarta,
şi nu ne dăm seama că timpul ne-aduce,
şi vara, şi toamna, şi iarna, şi... moartea.
Unui bărbos, care-şi da ifose şi credea că are mai multă prestanţă de cînd are barbă, Cincinat i-a improvizat un catren superb:
Că frumoasă ţi-este barba, înţeleg,
dar prea multe cosmeticuri dai pe ea;
şi-ntr-o bună dimineaţă vei vedea,
că te costă cît nu face... capu-ntreg.
Cincinat a ridiculizat şi pe „oiţele Domnului”. Iată ce-a scris pe albumul unei maici de la mînăstirea Văratec, cînd a fost rugat să improvizeze cîteva rînduri:
Drumul spre schitul din Văratic,
e gloduros şi cam sălbatic,
dar spre chilii, mi s-a părut,
că drumul este mai... bătut.
Prietenului său de suflet, Corneliu Moldovanu, după apariţia celor două volume de versuri „Flăcări" şi „Cetatea soarelui" i-a improvizat un catren de-o rară frumuseţe:
„Cetatea soarelui" în urmă,
şi „Flăcări", primul tău volum,
e imposibil după ele
să nu rămînă decît... scrum.
Nici pe colegii lui, Cincinat nu i-a iertat de şfichiul ironiei sale. Aşa, unui fost coleg îi dedică aceste patru rînduri:
De cînd e cocoţat la Curte,
nici cu prăjina nu-l ajungi!
Are picioarele cam scurte,
dar îi sînt mîinile... prea lungi.
iar epigramistului Tudor Măinescu, modestul judecător de la Vidra, de lîngă Bucureşti, următorul catren:
Eu sînt la Curtea de Apel,
tu eşti la judecătorie;
talentul nostru e la fel:
eu, centru, tu... periferie.
Dar nici pe alţi colegi jurişti Cincinat nu-i iartă, cum e cazul lui Ionel Perieţeanu. Acestuia, după ce a publicat un volum de epigrame neusturătoare intitulat „Urzici", îi scrie:
În piaţă nu ştii ce să zici!
Cînd ceri spanac, îţi dă urzici,
la librărie tot un drac:
cînd ceri „Urzici", îţi dă... spanac.
Şi, ca un exemplu definitoriu de ceea ce însemna la Cincinat darul de a improviza, citez — în încheiere — următoarea dramă în două monoloage: i s-a dat ca timp două minute. Fiecare monolog să aibă opt versuri. Titlul: „Egoism". Decor, în primul monolog, un restaurant, la al doilea monolog, un cimitir. Iată cum a rezolvat maestrul Cincinat această delicată problemă, încadrîndu-se şi în timpul acordat.
Primul monolog: într-un restaurant, un domn mănîncă un cotlet de miel. Se uită în jur şi face reflecţii...
Cotletul pare de minune!
Ce buni sînt micii fripţi şi mici!
Vecinul slab cu dama grasă
Are un aer de martir.
Casieriţa e lălîie
şi glasu-i taie ca un brici...
- Orice s-ar zice: e mai bine
aici, decît la cimitir.
Al doilea monolog: într-un cimitir de ţară, un miel paşte iarbă pe mormîntul unui domn şi cugetă...
Cînd vezi c-ai fost ursit de soartă
doar miel în lume să te naşti,
decît să faci filozofie
mai nimerit este să paşti!
Ce iarbă grasă! La o treabă,
sînt buni şi oamenii cînd mor:
- Orice s-ar zice: e mai bine
aici, decît la abator!
Din aceste exemplificări succinte se vede clar că puterea de improvizaţie a epigramei, „o formă de expresie spontană a spiritului şi inteligenţei”, la Cincinat este indubitabilă şi că el rămîne, orice s-ar spune, „cel care a întruchipat în cel mai înalt grad toate atributele speciei şi i-a conferit verva, a creat cele mai spumoase poante şi cele mai savuroase jocuri de cuvinte, dînd strălucire epigramelor sale...".
(Perpetuum comic ’88, pag. 174)