PESCARI ŞI VÎNĂTORI
Conversaţia britanică este un sport, ca şi cricketul sau boxul; aluziile personale sînt interzise, cum sînt şi loviturile sub centură; iar cel ce discută cu patimă este imediat descalificat.
Aurelle, ofiţerul francez interpret, ataşat brigăzii scoţiene întîlnea la popotă veterinari şi generali, negustori şi duci; tuturor li se dădea whisky excelent şi li se acorda o atenţie delicată, arătînd ceea ce se datorează oaspetelui, fără a-l obosi cu un respect apăsător.
— Plouă mult în ţara dv., îi spunea un vecin de masă.
— Dar şi în Anglia, replică Aurelle.
— Tare doresc, spunea vecinul, maior de geniu, să se termine odată acest război blestemat. M-aş stabili în Noua Zeelandă.
— Aveţi, desigur, prieteni prin meleagurile acelea.
— Aa, nu! Dar acolo se pescuieşte minunat somonul.
— Dar avem la îndemînă iazul plin de ştiuci enorme!
— Nu pescuiesc niciodată ştiuci; ştiuca nu are distincţie: cînd se vede prinsă, încheie orice împotrivire. Somonul, însă, luptă pînă la capăt, chiar dacă n-are nici o speranţă. Cu un exemplar de treizeci de livre, trebuie să te lupţi uneori şi două ore. Straşnic!
— Admirabil! încuviinţă Aurelle. Dar păstrăvul?
— Păstrăvul e isteţ; se pricepe la muşte! Dar dv., reluă maiorul după o pauză, cu ce vă ocupaţi în timp de pace?
— Scriu cîte ceva, spuse Aurelle. Prepar un doctorat şi...
— Nu, nu! Vă întreb, vreau să spun, ce sport practicaţi?
— Nu prea fac sport, declară Aurelle. Sănătatea mea şubredă...
— Îmi pare rău, zise maiorul şi se întoarse către celălalt vecin; de francez nu se mai ocupă deloc...
Aurelle deschise vorba cu căpitanul veterinar Clarke, aflat la stînga sa. Acesta, pînă acum, mîncase, băuse şi tăcuse...
— Plouă mult în ţara dv., constată căpitanul.
— Plouă mult şi în Anglia! replică Aurelle!
— De s-ar termina războiul acesta blestemat, ca să mă întorc în Santa-Lucia din Antilele Mici.
Aurelle îl întrebă dacă familia sa locuieşte acolo; căpitanul păru scandalizat:
— O! nu! Familia mea este o familie veche din Staffordshire. Eu m-am fixat acolo întîmplător. Eram într-o călătorie de plăcere; vaporul a făcut escală la Santa-Lucia. Vremea caldă din regiune mi-a plăcut aşa că am rămas. Am cumpărat un teren — sînt foarte ieftine — şi acum cultiv cacao.
— Dar nu vă plictisiţi?
— Cîtuşi de puţin! Albul cel mai apropiat locuieşte la peste şase mile depărtare iar coasta insulei este excelentă pentru iahting. Cînd merg în Anglia pentru o vacanţă de trei luni, stau o săptămînă cu părinţii, apoi pornesc singur cu iahtul. Am făcut şi toate coastele voastre în Bretania. Curenţii sînt dificili; e încîntător... Nu, nu-mi place Europa unde este prea mult de muncit; acolo este de mîncare pentru toţi.
La celălalt capăt al mesei, colonelul vorbea despre India, de poneii albi ce-i avea la regiment, de servitorii indigeni. Parker povestea despre vînătoarea pe spatele elefanţilor.
— Eşti în picioare pe animal, solid legat cu un picior, iar dumneata te afli în vid şi elefantul galopează... Plin de fiori!!...
— Vă cred, evident! spuse Aurelle.
— Dar, dacă încerci asta, îi spuse colonelul binevoitor, să nu uiţi să cobori cît mai repede cu putinţă pe la coadă, atunci cînd elefantul dă de un teren mlăştinos şi simte că pămîntul îi fuge de sub picioare, fiindcă te apucă cu trompa şi te pune jos înaintea lui, ca să îngenuncheze pe ceva solid...
— În statele malaeze, relată maiorul, elefanţii sălbatici circulă liberi pe şosele. Îi întîlneam adesea cînd mă plimbam cu motocicleta. Bineînţeles, dacă mutra sau costumul dumitale nu le sînt pe plac, te înşfacă în treacăt şi-ţi zdrobesc capul cu o lovitură de labă. Altminteri, sînt cu totul inofensivi...
Purcese şi preotul să povestească; vînase tot ce se poate vîna: de la elefant şi rinocer, pînă la tigru şi leu...
— Cît despre primul leu vînat, iată cum a fost, vorbi preotul. Eram la Johannesburg în vremea aceea şi doream să fiu admis într-un club de vînători unde aveam mulţi prieteni. Dar regulamentul cerea ca orice candidat să fi omorît mai întîi cel puţin un leu. Împreună cu un negru, care purta numeroase puşti, mă aşezai la pîndă într-un loc bine ştiut.
Era aproape de miezul nopţii cînd auzii zgomot de crăci rupte; un cap de leu apăru. Ne simţise şi privea spre noi. Ochesc — trag. Capul dispare, dar după un minut se ridică iar. Al doilea foc. Animalul, speriat, îşi ascunde capul, apoi apare din nou. Eram calm; aveam şaisprezece focuri la dispoziţie în puştile mele. Al treilea foc: la fel. Al patrulea iarăşi. Mă enervez, ochesc mai prost; după al cincisprezecelea foc, animalul ridică iar capul!
— Dacă tu greşit iar — spune negrul — leul mîncat pe noi!
Respir adînc, vizez cu grijă, trag. Animalul cade. O secundă, două, zece; nu mai apare! Mai aştept puţin apoi, triumfător, mă precipit într-acolo cu negrul după mine. Spuneţi, domnilor, ce-am găsit?
— Aţi găsit leul, nu-i aşa?
— Şaisprezece lei, şaisprezece! Fiecare cu cîte un glonţ în ochi! Uite aşa am debutat!
— By Jove, părinte! Şi mai există oameni care pretind că scoţienii sînt indivizi lipsiţi de imaginaţie! mormăie colonelul. Ascultaţi şi o istorioară adevarată: Am omorît în India o femeie! Da, da! Plecasem să vînez tigri cînd, străbătînd noaptea un sat pierdut în junglă, un bătrîn indigen mă opreşte: „Sahib, sahib, ursul!" Lîngă un copac, o matahală neagră se mişca încet. Ochesc repede, trag; matahala se prăbuşeşte cu zgomot de crăci rupte. Dar era o femeie bătrînă pe care o doborîsem în timp ce culegea nişte fructe... Un moşneag oacheş mă copleşeşte cu înjurăturile. Poliţie, anchetă. Pînă la urmă, a trebuit să plătesc daune familiei, o sumă enormă: vreo două lire...
Întîmplarea a fost repede ştiută pe douăzeci de leghe în jur. Aşa că, multe săptămîni, nu puteam trece printr-un sat, fără ca doi-trei bătrîni să nu se repeadă: „Sahib, sahib, uite un urs după copac!"
După aceea, Parker descrise o vînătoare de crocodili, iar căpitanul Clarke explică în ce fel se ucid rechinii în Bermude...
Aurelle, francezul, întrucîtva ameţit, începea acum să înţeleagă că lumea este un parc uriaş, desenat de un zeu-grădinar pentru uzul gentlemenilor din Regatul-Unit.
În româneşte de V. ROBAN
(Perpetuum comic ’85, pag. 196)
