În Africa, toată lumea ştie povestea maurului care dorea să devină alb, însă printre noi ea nu e cunoscută. V-o spun şi eu aşa cum mi-a fost povestită cu mulţi ani în urmă într-o cafenea din Cairo.
Aşadar, a fost odată un tînăr sudanez pe care-l chema Baluba şi care era servitor la un egiptean. Baluba era voinic ca un asin, lucios ca o panteră, rău ca o maimuţă, mai fericit decît un ghepard. Dar fericirea lui a luat sfîrşit într-o zi cînd a văzut intrînd în casa stăpînului său o tînără englezoaică, roză şi blondă, care lui i s-a părut a fi summum-ul tuturor frumuseţilor lumii. A văzut-o, a privit-o, a sorbit-o din ochi şi pe loc a simţit cum leşină.
Din ziua aceea sărmanul Baluba n-a mai fost acelaşi. Parcă era stăpînit de diavol, înnebunit, turbat. Nu-şi găsea liniştea şi odihna nicăieri; noaptea era agitat, ziua se frămînta, era furios dimineaţa şi ca scos din minţi seara.
I-au luat sînge, i-au descîntat, a înghiţit calmante, însă agitaţia, în loc să se potolească, devenea tot mai mare. Într-o zi, nemaiputînd răbda, a urmărit-o pe tînăra englezoaică pînă la poarta casei acesteia şi, pe nerăsuflate, în jargonul acela al lui, mai mult african decît britanic, i-a mărturisit pasiunea lui înfocată. Fără să stea pe gînduri, domnişoara a zbughit-o în sus pe scări, şi-a anunţat tatăl iar sărmanul Baluba, care rămăsese sleit în prag, s-a pomenit deodată apucat de patru mîini puternice şi nemiloase: o bună bucată de drum a fost condus cu lovituri de picior, fără ca strînsoarea să slăbească.
Din noaptea aceea viaţa aprigului Baluba a avut un singur scop: să facă totul pentru ca pielea lui neagră să devină albă. Pusese deoparte banii obţinuţi din bacşişuri şi din micile furtişaguri domestice aşa încît nu s-a speriat de cheltuială. S-a adresat mai întîi unui mare doctor clandestin pe care-l cunoştea, ca să-l înveţe mijlocul cel mai sigur pentru a-şi albi blestemata aceea de piele întunecată. Bătrînul şarlatan a înţeles pe dată că putea să tragă niscaiva foloase şi i-a promis mauruiui că în două luni va deveni mai alb decît o statuie din marmoră de Carrara.
În fiecare noapte îl arunca în băi de oxigen, apoi îl mînjea peste tot cu un fel de mortar, făcut din ipsos sau din alb de plumb, iar în fiecare dimineaţă îl răzuia fără milă cu o ţesală, ca pe cai.
Baluba plătea şi suferea, însă oricît de îndrăgostit şi de tulburat la minte era, şi-a dat totuşi seama — după ce trecuseră cele două luni — că pielea îi era mai neagră decît înainte.
L-a blestemat pe nepriceput şi s-a adresat unui profesor francez, unui specialist în dermatologie. Acesta, nu mai puţin şarlatan decît precedentul, i-a explicat lui Baluba, cu nenumăraţi termeni ciudaţi şi de neînţeles, că pentru a obţine rezultatul dorit erau necesare anumite injecţii dureroase şi costisitoare însă cu efect sigur. Îndrăgostitul negru s-a supus dublei torturi, a cheltuielii şi a înţepăturilor, iar după cinci săptămîni de tratament a trebuit să recunoască faptul că degetul mare şi arătătorul de la mîna stîngă deveniseră mai puţin întunecate, ba chiar de o culoare nedefinită care tindea spre alb. Specialistul exulta, însă maurul, deşi nebun şi-a făcut calculele sale, ajungînd la concluzia că, pentru a albi tot corpul său de uriaş, ar fi fost necesari vreo zece ani pe puţin, în timp ce el se grăbea foarte tare.
S-a gîndit atunci că ceară sfatul unei bătrîne doamne americane care, printre altele, se ocupa şi cu ştiinţele oculte. Aceasta, luată pe nepregătite, l-a sfătuit să se închidă într-o încăpere subterană întunecoasă, unde să nu pătrundă niciodată pic de lumină, timp de şapte luni: astfel ar fi devenit alb prin decolorare, asemenea plantelor lipsite de soare. Neobositul Baluba a voit să încerce şi soluţia aceasta, astfel că s-a izolat într-o pivniţă fără ferestre, unde — în fiecare zi — un prieten se strecura, bîjbîind, pentru a-i aduce puţină mîncare.
Dar cum dragostea turbată nu dădea semne de liniştire, sărmanul negru a trebuit să bată la o altă poartă: la aceea a unei vrăjitoare evreice, despre care se povesteau lucruri atît de extraordinare încît păreau de necrezut.
Vrăjitoarea a cerut mai întîi o sumă frumuşică, apoi, toată numai zîmbet şi făgăduinţe, i-a dat maurului zece doze din nişte prafuri care ar fi avut, zicea ea, efecte rapide şi miraculoare. Baluba a înghiţit prafurile şi a simţit că puterea-i scădea de la o zi la alta: după trei zile de tratament nu se mai ţinea pe picioare iar capul i se învîrtea. Pînă la urmă şi-a dat seama că ajunsese străveziu, însă pielea continua să rămînă, din păcate, de culoarea cărbunelui.
Totuşi nu s-a dat bătut. A auzit vorbindu-se de un mare învăţat rus, despre care se spunea că este mai mult magician decît filosof, întrucît se lăuda nici mai mult nici mai puţin că transformă bărbaţii în femei şi un cap sec într-un geniu. Învăţatul i-a spus lui Baluba că toate tratamentele pe care le făcuse pîna atunci erau greşite, avînd un caracter pur material şi fizic. Era nevoie, a adăugat, de un tratament spiritual, metafizic. Numai groaza, a încheiat el, poate să albească un om dintr-o dată.
Nefericitul Baluba, urmînd instrucţiunile slavului, s-a refugiat în partea cea mai pustie a pustiului, într-o colibă de trestie, şi a aşteptat acolo miracolul.
Noaptea în jurul lui urlau şacalii, auzea voci misterioase şi înfricoşătoare care-l ameninţau cu moartea, întrezărea umbre şi năluci, simţea respiraţia gîfîită a unor monştri necunoscuţi. Însă Baluba era curajos, iar pielea lui nu arăta vreun semn că s-ar albi.
Şi totuşi miracolul s-a întîmplat. Într-o dimineaţă, nişte beduini s-au apropiat, curioşi, de coliba lui Baluba, pe care l-au aflat numai piele şi os, întins pe rogojină, alb la fel ca orice alb. Nimeni n-a putut să ghicească vreodată cauza acestei albiri mortale.
Nefericitul a trebuit să plătească cu viaţa visul lui ridicol de nebun.
În româneşte de MIHAI BANCIU
(Perpetuum comic ’85, pag. 199)
