Am reuşit să prind numărul abia atunci cînd apa mi-a ajuns pînă la genunchi.
— Alo!... Ajutaţi-mă! am strigat în receptor.
— Ce-aţi păţit? se auzi o voce curioasă de femeie tînără, la celălalt capăt al firului.
— M-a inundat! Pentru Dumnezeu, trimiteţi urgent un meşter!
— Adresa dumneavoastră, ceru cu glas netulburat interlocutoarea mea, scoţîndu-mă din sărite.
— Nu am timp de discuţii! Mişcaţi-vă, vă rog, mai repede!
— Dar spuneţi-mi o dată, unde locuiţi?
M-am scuzat grăbit şi am început să spun încîlcit unde locuiesc.
— Apa mi-a ajuns pînă la gît! am avertizat-o în încheiere.
— Ştiţi să înotaţi uşor şi liber ca peştele?
— Nu ştiu să înot deloc! i-am răspuns îngrozit.
— Aveţi televizor? S-a interesat ea.
— Se află în faţa mea. Însă nivelul apei creşte cu repeziciune. Aveţi în vedere că, pînă soseşte meşterul dumneavoastră, apa poate să umple tot apartamentul. Ce mă fac?
— Televizorul probabil că se va defecta.
— Salvaţi-mi măcar viaţa!
— Alo! Alo! Ce-i cu dumneavoastră? Am crezut că v-aţi înecat deja. Divanul pluteşte?
— Nuuu! Plutesc vasele din bucătărie.
În acel moment mi-am pierdut echilibrul şi am zbierat:
— Mă înec!
— Apropo, soţia dumneavoastră are, probabil, căciuliţă din blană de sobol? Are? Păcat de ea! mă compătimi sincer aceeaşi voce feminină, continuînd să întrebe: Are, desigur, şi blană de nurcă?
Cînd am strigat disperat „salvaţi-mă!” ea a spus grăbită:
— O clipă, să trec altcuiva receptorul.
Se auzi vocea unei femei mai în vîrstă:
— Ce necazuri aveţi? Povestiţi-mi în ordine tot ce vi s-a întîmplat.
I-am povestit amănunţit totul, încercînd cu toate puterile să mă menţin la suprafaţa apei.
— Vai! Vai! Ah! Sărmanul! spuse ea.
Ascultîndu-i vorbele de compătimire, simţeam că turbez de indignare.
— În concluzie, mă ajutaţi sau nu? am urlat eu.
— Aşteptaţi un moment să vorbiţi cu şefa noastră.
În suflet mi se aprinse speranţa că îmi vor veni în ajutor. Receptorul preluase a treia voce de femeie, şefa lor.
— Salvaţi-mi viaţa, stimată şefă, am reuşit s-o rog, cufundîndu-mă în apă.
— La ce vă gîndiţi în aceste clipe? La familia dumneavoastră? se interesă şefa.
— Da, la ei mă gîndesc. Dar ce importanţă are la ce mă gîndesc eu?
— Da...! se dumireşte şefa vorbind colegelor.
Se vede treaba că în spatele ei stăteau încă multe fete care doreau să vorbească ceva cu mine. Aud cum se ceartă între ele.
Apa m-a ridicat şi acum ating tavanul cu capul. Pierzîndu-mi aproape cunoştinţa, mi-am adunat ultimele puteri şi-am şuierat în receptor toate cuvintele injurioase pe care le ştiam.
Telefonul amuţi pentru un timp, apoi se auzi o voce indignată:
— De ce înjuraţi? Telefonaţi unde trebuie! Aţi greşit numărul! Aici e coaforul.
În româneşte de MIHAILO MIHAILIUC
(Perpetuum comic ’85, pag. 248)