Scufiţa Roşie cea înspăimîntătoare

        Ora nouă seara. Părinţii sînt la cinema. Rafi, în vîrstă de cinci ani, a fost lăsat în grija incomparabilei Regine Popper. Fratele său mai mic, Amir, doarme în camera de alături, iar Rafi stă întins în pătuc cu ochii deschişi şi nu poate să adoarmă. Iluminaţia stradală aruncă configuraţii luminoase şi umbre ciudate în colţurile încăperii. Afară suflă furtunos vîntul deşertului, aducînd cu el, din cînd în cînd, de asemenea, urletele şacalilor. Se face cîteodată auzit şi strigătul tînguitor al bufniţei.

        Doamna Popper: Dormi, Rafişor! Hai, dormi odată!
        Rafi: Nu vreau.
        Doamna Popper: Toţi copiii cuminţi dorm la ora asta.
        Rafi: Eşti urîtă.
        Doamna Popper: Doreşti să bei ceva?
        Rafi: Îngheţată.
        Doamna Popper: Dacă te culci ca un băieţel cuminte, primeşti îngheţată. Să-ţi povestesc iarăşi o poveste la fel de frumoasă ca ieri?
        Rafi: Nu! Nu!
        Doamna Popper: Dar este o poveste foarte frumoasă. Povestea cu Scufiţa Roşie şi lupul cel rău.
        Rafi (se împotriveşte disperat): Nu vreau Scufiţă Roşie! Nu vreau lup rău!
        Doamna Popper (îi zădărniceşte încercarea de fugă): Aşa. Şi acum sîntem cuminţi de tot şi ascultăm în linişte. A fost odată ca niciodată o fată mică, pe care o chema Scufiţa Roşie.
        Rafi: De ce?
        Doamna Popper: Fiindcă purta întotdeauna pe căpşorul ei micuţ o mică scufiţă roşie.
        Rafi: Îngheţata!
        Doamna Popper: Mîine. Şi ce făcea micuţa Scufiţă Roşie? Se ducea în vizită la bunicuţa ei care locuia într-o colibă mică din inima pădurii. Pădurea era înspăimîntător de mare şi, o dată intrat în ea, nu mai puteai ieşi de acolo în vecii vecilor. Pomii ajungeau pînă la cer. Era foarte întuneric în această pădure.
        Rafi: Nu vreau să ascult!
        Doamna Popper: Orice băiat mic ştie povestea cu Scufiţa Roşie. Ce vor zice prietenii lui Rafi, dacă află că Rafi nu ştie povestea?
        Rafi: Nu ştiu.
        Doamna Popper: Vezi...? Scufiţa Roşie merse prin pădure, prin pădurea înspăimîntător de mare şi de întunecată. Era singură-singurică şi îi era aşa de frică, încît se cutremura din cap pînă-n picioare...
        Rafi: Bine, acum adorm.
        Doamna Popper: Nu ai voie să o întrerupi pe tanti Regine. Micuţa Scufiţă Roşie merse tot mai departe, singură de tot. Inimioara ei mică bătea mai, mai să plesnească, şi nici măcar nu-şi dădea seama că din spatele unui pom o pîndea un lup mare.
        Rafi: Care lup? De ce lup? Nu vreau lup!
        Doamna Popper: E doar un basm, prostănac mic! Şi lupul avea nişte ochi atît de mari şi nişte dinţi atît de galbeni (îi demonstrează...) hrrr, hrrr!
        Rafi: Cînd se întoarce mămica?
        Doamna Popper: Şi lupul mare şi rău fugi pînă la colibă, unde bunicuţa dormea., deschise încet uşa... se furişă pînă la pat... şi... ham, ham... o mîncă pe bunicuţa.
        Rafi scoate un urlet, sare din pat şi încearcă să o zbughească.
        Doamna Popper (într-o goană nebună după Rafi în jurul mesei): Rafi! Rafael! Treci imediat înapoi în pat, altfel nu-ţi mai spun povestea pînă la sfîrşit! Vino, dragule , vino... Ştii tu ce-a făcut Scufiţa Roşie, cînd l-a văzut pe lup întins în patul bunicii? Ea întrebă: „Bunicuţo, de ce ai tu ochi atît de mari? Şi de ce ai tu urechi atît de mari? Şi de ce ai tu nişte gheare atît de îngrozitoare la mîini?" Şi...
        Rafi (sare sus, pe cadrul ferestrei, deschide fereastra): Ajutor! Ajutor!
        Doamna Popper (îl trage violent înapoi, îi arde o palmă la fund şi închide fereastra): Şi deodată lupul sări din pat şi... ham, ham...
        Rafi: Mămico. mămico!
        Doamna Popper: ...o mîncă pe micuţa Scufiţă Roşie, cu piele, cu păr şi cu scufiţă cu tot... ham, ham, hrrr, hrrr!
        Rafi se tîrăşte plîngînd în hohote, pe sub pat şi se reazemă de perete.
        Doamna Popper (se aşază în faţa patului): Hrrr, crrr, ham, ham... Dar deodată apare Unchiul Vînător cu puşca sa mare şi... pufff, buuummm... Îl omoară pe lupul cel rău. Bunicuţa şi Scufiţa Roşie sar vesele din burta lupului cei rău.
        Rafi (scoate capul de sub pat): S-a terminat odată?
        Doamna Popper: Încă nu. Umplură burta lupului cel rău cu pietre mari, îngrozitor de mari, şi... pleosc, plonc... îl aruncară în rîu.
        Rafi (sus pe dulap): Gata?
        Doamna Popper: Gata, micuţul meu drag. O poveste frumoasă, nu-i aşa?
        Mămica (tocmai venită acasă, intră): Rafi, coboară imediat de acolo! Ce s-a întîmplat, doamna Popper?
        Doamna Popper: Copilul este astăzi puţin neliniştit, l-am spus o poveste ca să-l calmez.
        Mămica (mîngîindu-i lui Rafi părul năclăit de sudoare): Mulţumesc, doamna Popper. Ce ne-am face noi fără dumneavoastră?

În româneşte de PETER SRAGHER

(Perpetuum comic ’88, pag. 227)

Vezi toată postarea

Omul înţelept e prevăzător

        — Eşti tu oare sigur de tot, Ephraim? Chiar este vorba de o invitaţie la masă?
        — Da, după cîte am înţeles eu...
        De o sută de ori îi explicasem soţiei mele — şi ea nu contenea să pună întrebări. Chiar eu răspunsesem la telefon, atunci cînd chemase doamna Spiegel, ca să ne invite la ei miercuri seara, la ora opt şi jumătate. Acceptasem invitaţia cu plăcere şi aşezasem receptorul în furcă. Asta fusese totul. S-ar putea crede că faptul nici nu merită atenţie. Eroare capitală. De atunci n-am mai vorbit cu soţia mea despre nimic altceva. Tot timpul începeam şi reîncepeam analiza acelei scurte convorbiri telefonice. Doamna Spiegel nu spusese că ar fi vorba de o invitaţie la cină. Dar nici nu spusese că nu ar fi vorba de o invitaţie la cină.
        — Nu inviţi oaspeţii la ora opt şi jumătate fix, seara, dacă nu le dai de mîncare, suna o interpretare, pe care soţia mea şi-o însuşise definitiv. Este vorba de o invitaţie la cină.
        Asta era de altfel şi părerea mea. Dacă nu ai intenţia să le oferi oaspeţilor cina, atunci spui de pildă: „Să nu veniţi însă înainte de ora opt" sau „Poftiţi între opt şi nouă", dar nu zici în nici un caz „La opt şi jumătate fix." Nu îmi aduc aminte cu exactitate, dacă doamna Spiegel spusese „fix", dar „pe la" trebuie să fi zis cu siguranţă. O subliniase chiar evident, iar în vocea ei se simţea ceva inconfundabil nutritiv.
        — Sînt destul de sigur că este vorba de o invitaţie la masă, era în cele mai multe cazuri sfîrşitul reflecţiilor mele. Pentru a îndepărta orice dubii, vroiam chiar să o chem la telefon pe doamna Spiegel şi să o informez discret asupra unor prescripţii dietetice, pe care trebuia să le urmez; apoi aveam să-i spun că sper să nu pună prea tare la inimă, dacă o rog să ia seamă de aceste prescripţii dietetice, atunci cînd alcătuieşte meniul. Probabil că atunci ar roşi. Atunci s-ar arăta foarte repede, dacă intenţionează cu totul să alcătuiască un meniu. Dar în ciuda rafinamentului cu care fusese născocită această stratagemă — soţia mea s-a opus înfăptuirii sale. Nu face o impresie bună, era ea de părere, să pui o gospodină în faţa unui fait accompli, şi anume că vrei să fii hrănit de ea. În afară de aceasta, ar fi complet inutil.
        — Îi cunosc pe Spiegeli, spuse ea. La ăştia se îndoaie mesele, cînd primesc oaspeţi...

        Întîmplarea a făcut să fim pe deasupra şi foarte ocupaţi în acea zi de miercuri, pe la ora prînzului, şi a trebuit să ne mulţumim cu o gustărică luată la repezeală, care a constat numai din cîteva chifle. Atunci cînd pornirăm către Spiegeli, eram pur şi simplu hămesiţi. Şi prin faţa ochilor noştri spirituali se perinda un bufet cu preparate reci, cu păsări multe, cu găină şi curcan, gîscă şi raţă, cu sosuri, legume şi salate... Să sperăm că ei nu fac conversaţie în acest răstimp, Spiegelii. Să sperăm că o amînă pînă după masă...
        De cum intrarăm în locuinţa Spiegelilor, începu să se arate din nou ghimpele vechii îndoieli: eram primii oaspeţi sosiţi, iar Spiegelii erau încă ocupaţi cu îmbrăcatul. Privirile noastre îngrijorate rătăciră prin salon, fără să descopere însă nici un fel de puncte de sprijin solide. Lor li se oferea priveliştea obişnuită în astfel de cazuri: o garnitură de mobilă tip club, fotolii şi scaune aranjate în jurul unei mese joase de sticlă. Pe aceasta se afla un castron mare şi plat umplut cu migdale, alune şi stafide uscate, apoi într-un castron considerabil mai mic se găseau măsline, într-unul puţin mai mare, pătrăţele cubice de brînză cu scobitori de plastic înfipte în ele, şi, în sfîrşit, un vas de sticlă elegant arcuit piin cu saleuri subţiri.
        Deodată mă trecu precum o furnicătură pe şira spinării gîndul că doamna Spiegel poate spusese la telefon 8 şi 45 şi nu 8 şi 30, sau poate că nu specificase cu totul ora exactă şi vorbisem numai despre filmul lui Fellini „8 1/2."
        — Ce doriţi de băut?
        Amfitrionul, încă ocupat cu nodul cravatei, ne prepară un John Collins, o băutură deosebit de răcoritoare, care se compune dintr-o treime coniac, o treime sifon şi o treime John Collins. De obicei noi o bem cu mare plăcere. De această dată însă, nervii noştri stomacali erau reglaţi mai degrabă pe curcan şi, în orice caz, pe ceva compact, solid. Numai anevoie am reuşit să le poruncim să se liniştească, în timp ce ridicam paharele noastre.
        Amfitrionul ciocni cu noi şi vru să ştie, ce părere avem despre Sartre. Eu am luat un pumn întreg de alune şi am încercat să fac o analiză a existenţialismului, atît cît ne priveşte pe noi, dar a trebuit să descopăr foarte curînd că mi se termina materialul. Ce poate fi, ce poate însemna un castron de alune şi migdale pentru un om în toată firea!
        La fel îi mergea şi soţiei mele. Le făcuse dintr-un condei felul măslinelor negre şi produsese pierderi grele printre cubuleţele de brînză. Cînd ajunserăm la discuţia despre Vietnam, pe masa de sticlă se mai aflau doar cîteva felii pricăjite de castraveţi.
        — Un moment, spuse doamna Spiegel, reuşind performanţa să îngemăneze un zîmbet şi o încruntare mirată a sprîncenelor. Mai aduc eu ceva.
        Şi părăsi încăperea, cu castroanele goale la subsuori. Prin uşa care rămase deschisă am tras cu ochiul spre bucătărie, ca să vedem dacă se puteau descoperi acolo oarecare semne de opulenţă. Bucătăria se asemăna mai degrabă cu o încăpere de spital, aşa de sterilizată şi albă şi liniştită era...
        Între timp — era aproape nouă — mai apărură ceva oaspeţi. Stomacul meu îi saluta pe fiecare în parte cu un mîrîit puternic. Conversaţia tocmai se concentrase asupra călătoriei lui Ben Gurion efectuată în America, încheiată cu succes:
        — Se poate spune orice, spuse cineva, care vroia să spună orice. Bătrînul nu se lasă dus de nas.

        Nu? Aş fi vrut să-l văd eu, dacă nu primea în America la cină nimic altceva decît alune. Eu, de exemplu, sufeream de tulburări stomacale încă după cel de-al doilea castron. Nu că aş avea ceva de obiectat împotriva alunelor. Aluna este un aliment gustos, bogat în vitamine. Dar ea nu constituie în nici un caz un înlocuitor pentru curcan sau salată de peşte cu maioneză.
        Mă uitai în jurul meu. Soţia mea şedea într-un fotoliu cu faţa albă ca ceara vizavi de mine şi tocmai se apucase de gîtlej, probabil ca să oprească John Collins-ul acolo, care se revolta în interiorul ei împotriva castraveţilor şi stafidelor. Îi făcui un semn din cap, după care m-am năpustit asupra unei încărcături abia sosite de cubuleţe de brînză şi am înghiţit, în grabă, o scobitoare de plastic. Doamna Spiegel schimbă cîteva priviri uimite cu soţul ei, îi suflă la ureche acestuia o remarcă în care făcea, neîndoios, aluzie la noi, şi se ridică pentru a porni după noi provizii.
        Cineva fu de părere că numărul şomerilor se află în creştere.
        — Nici nu e de mirare, remarcai eu. Întregul popor e lăsat să moară de foame.
        Nu-mi venea uşor să vorbesc, deoarece aveam gura plină de saleuri. Dar mă înverşuna peste poate să aud o pălăvrăgeală idioată despre o aşa-zisă creştere a şomajului, atunci cînd în mijlocul unei încăperi bine mobilate stăteau oameni, care nu aveau o dorinţă mai arzătoare decît o bucată de pîine.
        Soţia mea tocmai dăduse gata cea de-a treia serie de stafide, iar pe feţele gazdelor noastre începeau să se facă simţite semne de panică. Domnul Spiegel umplu golurile apărute în castroanele cu caramele, dar curînd golurile apărură din nou. Trebuie să se ia în seamă faptul că noi nu mîncasem practic nimic de dis-de-dimineaţă.
        Saleurile pocneau şi trosneau în gura mea, aşa că abia mai puteam auzi cîte ceva din discuţie. În timp ce acestea se îngroşau, formînd o masă păstoasă, îmi asiguram o nouă provizie de migdale. Cu alunele se terminase povestea, măsline însă mai erau încă. Mîncam şi iar mîncam. Ultimele resturi ale stăpînirii mele de sine, altfel exemplară, dispăruseră pur şi simplu.
        Gemînd şi suspinînd, îndesam în gură tot ce intra în raza mea de acţiune. Soţia mea era îndopată cu caramele şi se uita disperată la mine, cu ochii lipicioşi. Toate castroanele de pe măsuţa joasă de sticlă erau gol-goluţe. Şi eu eram terminat. Nu mai puteam face faţă. Atunci cînd domnul Spiegel se întoarse din locuinţa vecinilor şi aduse o farfurie plină de migdale sărate pe care mi-o puse în faţă, a trebuit să-l tratez cu refuz. Eram pe cale să pleznesc. Pur şi simplu gîndul de a ingera alimente îmi făcea greaţă. Atîta doar, să nu mai văd mîncare. În numele lui Dumnezeu, numai mîncare nu...
        — Poftiţi, vă rog, domniile Voastre.
        Doamna Spiegel deschise uşa spre încăperea alăturată. Se putea vedea o masă acoperită cu o faţă de masă albă şi un bufet cu preparate reci, cu multe păsări, cu găină şi curcan, gîscă şi raţă, cu sosuri, legume şi salate.

În româneşte de PETER SRAGHER

(Perpetuum comic ’87, pag. 236)

Vezi toată postarea