Toată seara mama a fost foarte nervoasă şi tristă. A spălat pentru a nu ştiu cîta oară ceştile curate, a pus termosul cu ceai în frigider şi, în sfîrşit, l-a servit pe cotoiul nostru Vaska cu gulaşul elveţian, la care tata ţine atît de mult.
Dar nici după asta nu s-a liniştit, ba mai mult, l-a „scărmănat" bine pe Vaska pentru că a... îndrăznit să mănînce gulaşul. Cotoiul jignit, a intrat sub dulap şi, probabil pentru a o înduioşa pe mama, a izbucnit într-un plîns amar. Mama nu-i dădea nici o atenţie şi se tot învîrtea în jurul telefonului. Deodată a ridicat receptorul şi a format un număr.
— Tu eşti Varecica? a întrebat-o ea pe Varvara Ivanovna. Bună seara, draga mea, nu cumva ştii unde-i Ivan Terentievici? Astăzi ştiam că are doar trei lecţii şi el încă n-a venit acasă. Cum? Iar şedinţă?
Era foarte tîrziu cînd tata s-a întors acasă.
— Ce-i cu tine? a exclamat mama, în timp ce-l ajuta să-şi scoată haina. Eşti complet extenuat. Nu vezi cum arăţi?
— Arăt foarte bine, priveşte, — zîmbi tata, dar nu era zîmbetul lui obişnuit, vesel, ci o strîmbătură jalnică.
— De ce ai întîrziat aşa de mult? Ce s-a întîmplat? — a întrebat din nou mama.
— Înţelegi, răspunse tata cu voce obosită. Am avut o lecţie experimentală şi ne-am istovit cu toţii peste măsură.
— Cum, cum? Ce fel de lecţie?
— Ex-pe-ri-men-ta-lă!
— Ce, alte născociri de-ale raionului?
Tata clipi din ochiul drept şi am înţeles că mama s-a exprimat nepedagogic. Tata face întotdeauna aşa cînd mama spune ceva ce poate influenţa în rău educaţia mea.
Şi asta e foarte just, fiindcă eu trebuie să ştiu că raionul face numai lucruri bune şi foarte bune.
— Totuşi ce a fost acolo la voi? a întrebat iarăşi mama.
— Lasă, mai tîrziu, şopti tata, apoi întorcîndu-se către mine, zise cu voce tare: — Da’ tu, fiule, de ce nu dormi la ora asta?
— Cînd să mai doarmă săracul, dacă i se dau atîtea lecţii că n-are timp mititelul nici să-şi ridice capul din cărţi?! răspunde mama.
Tata se supăra întotdeauna foarte tare cînd mama vorbea aşa, ba chiar ţipa că nu înţelege principiile bunei educaţii şi că şcolarilor trebuie să li se dea şi mai multe lecţii pentru ca ei să nu devină nişte leneşi, nişte trîntori de care societatea nu are nevoie.
Dar de data asta, nu ştiu de ce, tata n-a zis nimic. M-a privit doar şi a şoptit:
— Dormi, fiule, dormi!
Eu am tras plapuma peste cap, am închis ochii şi m-am prefăcut că dorm. În realitate aşteptam cu nerăbdare ca tata să povestească despre straşnica lecţie experimentală, pe care o „născociseră" cei de la raion.
Cu voce înceată tata a început să povestească cum că nişte medici au început să tulbure apele. Cică au ţipat că şcolarii sînt supraîncărcaţi cu teme pentru acasă, lucru foarte dăunător unei dezvoltări armonioase. La început cei de la raion s-au împotrivit şi au răspuns medicilor că temele date copiilor sînt cu totul insuficiente. Dar mai tîrziu s-au predat şi au căzut de acord să ţină cu noi o lecţie experimentală. Şi astfel, fără să fim preveniţi, din timp, nouă profesorilor ni s-a propus să pregătim temele date şcolarilor în ziua aceea.
Lui tata i-au căzut nişte probleme care nu-i ieşeau în nici un chip, un exerciţiu cu fracţii cu două etaje şi cu procente, o poezie lungă de vreo 3 metri (n-am înţeles niciodată de ce tata măsoară versurile cu metrul), o compunere pe tema: „Părinţi şi copii", de învăţat 12 rînduri din zoologie, de compus o schiţă şi de analizat 8 propoziţiuni compuse.
De fapt, o nimica toată... Nouă ni se dau mult mai multe teme. Dar tata gemea tot timpul şi se plîngea de dureri de cap; mama îşi frîngea mîinile, îi aducea picături de valeriană şi-i punea comprese după comprese. Apoi l-au chemat pe Piotr Filipovici, vecinul nostru, doctorul. Acesta, foarte sever, a spus că tata are tensiunea ridicată şi că a te supraîncărca în felul acesta înseamnă pur şi simplu sinucidere.
Mama a izbucnit în plîns şi a spus că nu-l va lăsa pe tata la şcoală pînă nu se va restabili ca lumea. Iar tata stătea foarte cuminte în pat şi nu zicea nici pîs!
Bietul tata!
A doua zi dimineaţa, în timp ce el dormea dus, eu eram gata cu toate lecţiile şi mă pregăteam să plec la şcoală. Tare aş fi vrut să-l îmbrăţişez, dar mi-a fost teamă să nu-l trezesc. De aceea am luat o foaie de hîrtie şi i-am făcut o scrisoare:
Dragă tăticule,
Însănătoşeşte-te mai repede şi strînge puteri. Eu mă voi purta frumos şi voi învăţa excepţional. Iar dacă veţi mai avea lecţii experimentale, mă ofer eu să-ţi fac temele în locul tău, fiindcă eu sînt mic încă şi nu mă sperii numai dintr-atîta!
Te pup, al tău fiu,
Vova"
În drum spre şcoală n-am alergat ca altădată. Şi nici nu m-am hîrjonit cu băieţii. Din ochi îmi picurau lacrimi şi mă gîndeam: ar trebui să avem mai multă milă faţă de cei mari, mai multă grijă pentru sănătatea lor. Să nu se mai ţină cu ei lecţii experimentale care să-i extenueze în asemenea hal!
În schimb nouă, şcolarilor, să ni se dea şi mai multe lecţii acum, cît sîntem încă mici, fiindcă mai tîrziu, cînd vom fi mari, ne va fi şi nouă peste puteri!
În româneşte de MIHAELA DEŞLIU
(Perpetuum comic ’85, pag. 238)
