Grădina de vară Cupidon

        În mica grădină de vară „Cupidon", intră grăbit un tînăr. E Alecos. Priveşte cîteva clipe în jur, mai cercetează o dată firma, spre a se asigura că acesta e localul pe care îl caută, după care aruncă o scurtă privire spre ceas şi bate din palme: „Garson"! Patronul localului, un tip greoi, o matahală de om, cu mustăţi şi cu un aer fioros, se apropie de masă, uitîndu-se cu duşmănie la tînărul abia sosit.
        — Aş dori o bere, spune Alecos, intimidat.
        Patronul clatină din cap.
        — Nu aveţi bere?
        Cu acelaşi gest, patronul îl avertizează că nu-i poate îndeplini dorinţa.
        — Atunci, o oranjadă!


        Patronul clatină din cap şi mai convingător.
        — Se vede că am dat peste localul belşugului! izbucneşte Alecos. Chiar nu aveţi nimic?
        — Avem de toate.
        — În cazul acesta, cu ce mă puteţi servi?
        — Cu nimic.
        — Iertaţi-mi întrebarea: v-am supărat cu ceva?
        — Aţi bătut din palme.
        — Ei şi?
        — Gestul acesta mă enervează. Cînd mi se adresează, îmi pierd minţile.
        — N-am ştiut. Oricum, vă mulţumesc că m-aţi avertizat.
        — Spune-mi Trasivulas, aşa mă numesc.
        — Încîntat de cunoştinţă, domnule Trasivulas. Sper că nu vă deranjez dacă vă rog să-mi aduceţi o oranjadă...
        — Dimpotrivă. O veţi avea imediat.
        Cu toate acestea patronul nu plecă. Îl măsură pe tînăr cu atenţie, iar acesta la rîndul său, uimit, întrebă:
        — Nu-mi aduceţi o oranjadă?
        — Te grăbeşti?
        — Nu, dar n-aş vrea să te reţin din treabă.
        — Nu mă reţineţi deloc.
        — Dacă nu comit o indiscreţie, spune-mi şi mie, de ce mă priveşti cu atîta insistenţă?
        — Am motivele mele. Îmi permiţi, nu-i aşa? zise patronul aşezîndu-se, alături, pe un scaun.
        — Dragul meu Trasivulas, rosti cu blîndeţe Alecos, renunţînd la limbajul protocolar. Tovărăşia ta mi-e foarte plăcută, dar mă aflu în situaţia de a...
        — Aştepţi o fată! replică Trasivulas. Dragoste?
        — Exact.
        — Toate nu sînt decît fum! exclamă patronul, filosofic.
        — Poftim? nu înţelese Alecos.
        — În afară de dragoste. Toate celelalte se destramă şi pier.
        — Ei, nici chiar aşa!
        — Ba da, ba da! Dumneata nu vezi? Trăieşti puţin şi gata, porneşti pe ultimul drum.
        — Ai fost cumva preot?
        — Nu, dar am fost la peste o sută de înmormîntări. Viaţa vine pe uşă şi moartea aşteaptă la fereastră. Trasivulas.
        — Cum adică „Trasivulas"?
        — Eu sînt autorul cugetării...
        — În ordine, domnule Trasivulas. Eu însă n-am venit aici pentru conversaţie. Altă dată cînd ne vom cunoaşte mai bine vom face şi filosofie. Acum nu vreau decît un pic de linişte şi singurătate.
        — Singurătate şi linişte nu există decît în mormînt.
        — Muşcă-ţi limba!
        — Mdeh, ce ţi-e scris... Tu nu aştepţi o femeie?
        — Ba da.
        — O să întîrzie.
        — De unde ştii?
        — Ştiu. Nu se numeşte Stravula? Şi tu nu te numeşti Alecos?
        — Extraordinar! De unde mă cunoşti?
        — Eu le ştiu pe toate. Ia gîndeşte-te puţin...
        — Ce să mă gîndesc? Te văd pentru prima oară şi tu îmi spui nu numai numele meu ci şi pe al prietenei mele! Nu-i lucru curat...
        — Ei, asta-i! Păcat că nu eşti deştept.
        — Te-am dezamăgit?
        — Prietena dumitale a venit aici acum o oră. Şi mi-a spus că pe la ora şapte va sosi un tînăr aşa şi pe dincolo, că te numeşti Alecos şi m-a rugat să-ţi comunic că, dacă întîrzie, s-o aştepţi. Oricît ar întîrzia. Şi, ca să treacă timpul mai plăcut, m-am gîndit să-ţi ţin de urît.
        — Ţi-a spus cumva de ce întîrzie?
        — Are necazuri. Fratele ei vrea s-o omoare.
        — Serios?! De ce?
        — Şi pe tine vrea să te omoare...
        — Ce tot vorbeşti?! A spus chiar aşa?
        — Cum ai auzit.
        Alecos se ridică brusc de pe scaun.
        — Ţi-a spus una ca asta şi mă ţii de vorbă cu tot felul de aiureli? strigă el furios.
        — Ei, te-am luat şi eu cu binişorul, ca să nu te sperii. Stai jos şi calmează-te.
        — Auzi vorbă, să mă calmez! replică Alecos, aşezîndu-se, totuşi, pe scaun. Şi fata ce spunea?
        — Era moartă de frică şi galbenă ca lămîia... Ascultă, domnule Alecos, nu te supăra că te avertizez: trebuie să ai sînge rece şi să-ţi ei toate măsurile, da, da, pentru că se întîmplă, şi încă destul de des, asemenea lucruri. De pildă, anul trecut, a venit aici, tot aşa, un frate şi a găsit-o pe soră-sa în compania unui tînăr. A scos pistolul şi pac! pac! Uite, chiar pe locul dumitale stătea...
        Tînărul sări, împins ca de un resort.
        — Ei, ce sari aşa? încercă să-l domolească Trasivulas. Aşteaptă un pic.
        — Ce să aştept? Plec la Atena. Acolo locuiesc.
        — Mergi drept în gura lupului. Acasă, te caută fratele fetei. Ea mi-a spus. Şi a mai spus să nu te mişti de-aici.
        Alecos se lasă moale pe scaun:
        — Parcă pot să mă mişc?
        — Ei, eu mă duc după oranjadă. Stai liniştit. Mă întorc repede.


        Peste puţin apăru Stravula. Părea neliniştită. De îndată ce îl zări pe Alecos alergă spre el.
        — Ah, în sfîrşit! exclamă ea. Am venit într-o fugă, mai-mai să-mi dau sufletul’.
        Alecos încerca, cu greu, să-şi ascundă tulburarea.
        — Sîntem pierduţi, îl anunţă fata. Ţi-a spus chelnerul?
        — Da, că fratele tău...
        — A aflat tot!
        — De unde?
        — A citit scrisoarea ta. Aceea trimisa de la Micene. A găsit-o într-un sertar. Doamne, ce ţi-o fi venit să scrii asemenea lucruri?
        — Şi ce-am scris, mă rog?
        — Dar ce n-ai scris?! De pildă, spui la un moment dat: „Îmi amintesc de trupul tău... mi-e dor să te mai strîng în braţe..." Cum ai putut să scrii asta, nu ştiu.
        — Mă gîndeam la tine, nu la fratele tău!
        — Ei bine, fratele meu a înţeles tot şi vrea să ne omoare. Întîi pe tine şi apoi pe mine.
        — Ia te uită la el: mai vrea să fiu şi primul! Dar şi tu, de ce laşi astfel de scrisori prin sertare?
        — Unde vrei să le pun? E greşeala ta. Nu trebuia să-mi scrii că mă ţii în braţe.
        — Ca să nu scriu asta, ar trebui să nu-mi sari de gît. Însă, tu, cum ne întîlnim, hop în braţe... Eu sînt de vină? Şi spui că fratele tău...
        — E turbat. Închipuie-ţi că vrea cu orice chip să te găsească acum, astăzi. Era să înnebunesc de spaimă. Cum să fac să-l împiedic? Am plecat devreme să te anunţ, ţi-am telefonat acasă, dar plecaseşi, am venit atunci să anunţ aici, apoi m-am întors acasă, apoi iar am venit aici. Mi s-a tăiat răsuflarea, mă crezi? Ah, aş bea un pahar cu apă. Cheamă chelnerul!
        Tînărul era cît p-aci să bată din palme, dar îşi aminti de furia patronului provocată de un astfel de gest şi încerca să-şi calmeze prietena.
        — Lasă, că vine singur
        — Mi s-a uscat gura de sete. Cheama chelnerul, nu pricepi’?
        — Nu e chelner. Este domnul Trasivulas. Vine el. Şi cum spuneai, fratele tău vrea să...
        — Se va răzgîndi doar dacă ne căsătorim.
        — Imposibil! Ce va spune tata? Dacă află de povestea asta, mă omoară! Doamne sfinte, cine o să mă omoare mai întîi? Fata îl rugă cu glasul stins:
        — Alecos, nu mai pot. Te rog, puţină apă...
        Dupa o clipă de ezitare, tînărul bătu furios din palme şi strigă, cutremurînd grădina: „Garson!" Cu figura schimonosită de furie, domnul Trasivulas îşi făcu apariţia, adevărată forţă dezlănţuită:
        — Cine a îndrăznit? Tu, neisprăvitule? Te omor ca pe un cîine.
        Bietul Alecos îl înfruntă răbufnind:
        — Ei, la naiba! Omoară-mă tu, să mă liniştesc!

Traducere de Athena Demetriad

(Perpetuum comic ’83, pag. 29)

Vezi toată postarea

Nu mă amestec

         — Poliţia! Mai repede! Ajutor!
        Trecătorii se opreau, privind la omul care striga. În mulţime se aflau şi cîţiva poliţişti.
        — Poliţia! Poliţia!
        Ciudată întîmplare! Nici unul dintre poliţişti nu se apropia. Unul dintre ei se afla chiar pe trotuarul de vizavi. Cel care striga îşi făcu loc prin mulţime şi se duse la el.
        — Vă rog, fiţi bun şi veniţi.
        — Ce s-a întîmplat? întrebă, calm, poliţistul.
        — În hanul acela este omorît un om!
        — Regret, dar nu pot să mă amestec.
        — De ce?
        — Eu sînt agent de circulaţie. Dacă-mi părăsesc postul, se va produce o adevărată dezordine rutieră.


        Omul începu să strige din nou:
        — Poliţia! Nu se găseşte nimeni să dea o mînă de ajutor?!
        Pe partea stîngă a străzii tocmai trecea un poliţist:
        — Domnule, îl rugă cel care dădea alarma. Veniţi repede. Acolo e omorît un om!
        — Nu mă amestec, zise poliţistul. Această problemă o rezolvă cei competenţi, adică poliţia din sectorul doi. Eu mă ocup de paşapoarte.
        Cuprins de spaimă, cetăţeanul începu să strige şi mai tare, alergînd de colo — colo:
        — Ajutor! Viaţa unui om e în primejdie!
        În colţul străzii se ivi un poliţist.
        — Veniţi repede! îi strigă acesta. E vorba de o crimă.
        — Îmi pare rău, se scuză poliţistul. Nu pot să mă amestec. Eu mă ocup numai de infractorii de drept comun.
        Lumea se aduna tot mai mult. Barbatul cerea, în continuare, ajutor. Zări un alt poliţist căruia i se adresă ca şi celorlalţi. Dar şi acesta refuză să intervină.
        — Ce pot să fac? zise. Eu fac parte din brigada economică.
        — Ce-i asta? se revolta omul în mijlocul drumului. Nu mai avem poliţie? Unde-i poliţia?!
        De după colţ apăru un poliţist.
        — De ce strigaţi? se interesă el.
        Omul îl întrebă cu precauţie:
        — Dumneavoastră din ce sector sînteţi?
        — Din sectorul doi.
        — Ce întîmplare fericită! În sectorul dv. e pe punctul de-a fi omorît un om. Vă rog să interveniţi!
        — N-am cum, refuză poliţistul. Fac parte din sectorul doi, dar mă ocup doar cu infracţiunile comise de minori.


        Apoi mai dădu de un poliţist care făcea parte din brigada care se ocupa de contrabandişti, de un altul care se afla în concediu şi tot aşa pînă cînd, necăjit, se aşeză pe trotuar privind cu tristeţe spre lumea din jur. În clipa aceea se apropie de el un bărbat care îi şopti la ureche:
        — Şi cu mine s-a întîmplat acelaşi lucru, cunosc! Treburile astea nu privesc poliţia. Dacă vrei s-o vezi la lucru, ieşi în piaţă şi strigă: „Ce-i obrăznicia asta?"
        Celălalt îl ascultă. Se opri între două linii de tramvai şi începu să strige:
        — Ce-i obrăznicia asta?! Unde s-a mai pomenit o asemenea nedreptate? Cînd s-a mai întîmplat una ca asta?!
        Nu apucă să strige prea mult. Din mulţimea de pe trotuar apăru un poliţist care se repezi de îndată la el:
        — Hai la poliţie! îi porunci.
        — Dumneata cine eşti? îl întrebă omul.
        — Lasă că o să vezi imediat!
        Poliţistul începu să fluiere cît îl ţineau plămînii. La acest fluierat, primul apăru poliţistul aflat în concediu, iar după el sosi în grabă cel care se ocupa de infracţiunile minorilor. Cît timp continuă fluieratul se prezentară în grabă toţi poliţiştii care, întîmplător, trecuseră pe-acolo. Şi toţi priveau cu respect spre bărbatul care-i şoptise la ureche să strige: „Ce-i obrăznicia asta?"
        — Îi cunoaşteţi? întrebă omul care strigase după ajutor.
        — Da, răspunse acesta scurt. Eu sînt comisar de poliţie!

Traducere de T. Holban

(Perpetuum comic ’83, pag. 26)

Vezi toată postarea

În magazinul de încălţăminte

        Dacă există ceva pe lume care mă scoate din sărite, aceasta e obligaţia de a-mi cumpăra, din cînd în cînd, încălţăminte. Întrucît nu se cuvine să umblu desculţ şi fiindcă pantofii nu pot fi comandaţi prin poştă, sînt nevoit, cel puţin la doi ani o dată, să intru într-un magazin cu încălţăminte. Ieri am intrat într-un astfel de magazin:
        — Bună ziua. Vindeţi, cumva, peşte?
        — Nu, îmi răspunse vînzătoarea. Vindem încălţăminte.
        — Atunci, am nimerit, cum s-ar zice, la locul potrivit.
        — Ce anume doriţi?
        — Ceva de purtat.
        — Aveţi noroc. Sîntem aprovizionaţi cu un sortiment foarte bogat.
        — Ce-mi puteţi oferi?
        — Depinde. Doriţi pentru piciorul stîng sau pentru piciorul drept?
        — Sincer să fiu, aş dori pentru amîndouă.
        — Dacă înţeleg bine, doriţi o pereche de încălţăminte?
        — Exact.
        — Hotărîrea dv. e cît se poate de avantajoasă. Pantofii separaţi sînt mai scumpi decît o pereche întreagă.
        — Vreţi să spuneţi că un singur pantof e mai scump decît doi? m-am mirat eu.
        — Nu tocmai. Trebuie să ştiţi ca doi pantofi pentru piciorul drept sînt mai scumpi decît o pereche de pantofi pentru ambele picioare.


        — Atunci şi doi pantofi pentru piciorul stîng sînt mai scumpi decît o pereche pentru ambele picioare?
        — Desigur. Ce culoare preferaţi? Maron sau negru?
        — Maron.
        — Pentru ambii pantofi?
        — Absolut.
        — Am uitat să vă întreb: doriţi pantofi sau ghete?
        — Trebuie să aleg eu?
        — Nu-i obligatoriu, dar mi-ar fi mai uşor să vă servesc dacă aş şti, măcar cu aproximaţie, ce doriţi.
        Am reflectat cîteva clipe:
        — Să zicem... pantofi.
        — Cu pingea de cauciuc sau cu pingea de talpă?
        — Care e diferenţa?
        — Pantofii cu pingea de talpă au pingea de talpă, pantofii cu pingea de cauciuc au pingea de cauciuc.
        — Da, pare destul de logic.
        — Deci, v-aţi hotărît?
        Pentru prima dată am simţit o undă de nerăbdare în vocea ei.
        — Ce-mi recomandaţi? am întrebat-o.
        — Depinde. Pentru ce aveţi nevoie de pantofi?
        — Pentru purtare.
        — Pentru purtat sînt la fel de buni şi pantofii cu pingele de talpă şi cei cu pingele de cauciuc, mi-a explicat vînzătoarea.
        — Care dintre ei se încalţă mai uşor?
        — Depinde de picioare.
        — Ale dv. cum sînt?
        — Picioarele mele sînt la fel.
        — Şi ale mele.
        — Vă cred. Ce număr purtaţi?
        — Foarte mare.
        — Patruzeci şi patru?
        — Aproximativ.
        — Aproximativ mai mic sau mai mare?
        — Aproximativ mai mare.
        — Deci patruzeci şi patru şi jumătate?
        — Patruzeci şi patru şi trei sferturi.


        Vînzătoarea a oftat uşor:
        — Deci, doriţi o pereche de pantofi maron, numărul patruzeci şi patru şi trei sferturi?
        — Exact, am confirmat eu.
        — Staţi jos şi descălţaţi-vă!
        — Unde să stau jos?
        — Pe scaun.
        — Şi de ce să mă descalţ?
        — Fiindcă altfel nu puteţi încerca pantofii.
        M-am aşezat pe scaun şi mi-am scos pantofii, în timp ce vînzătoarea se îndrepta spre raftul cu marfa cerută. Atunci, mi-am văzut degetul de la piciorul drept ieşind prin ciorapul rupt. Am încălţat repede pantofii şi m-am adresat vînzătoarei:
        — M-am răzgîndit. Nu mai cumpăr pantofi.
        — Cum doriţi.
        — Daţi-mi banii înapoi.
        — Nu mi-aţi dat nici un ban.
        — Mai bine îmi cumpăr o pălărie. Adică două pălării. Numărul cincizeci.
        — Mă iertaţi, dar nu ţinem pălării.
        — Extraordinar! Şi de ce nu mi-aţi spus de la început?
        Am plecat revoltat, supărat pe vînzătoare, pe pantofi, pe mine, pe toată lumea!

Traducere de T. Cutlic

(Perpetuum comic ’83, pag. 26)

Vezi toată postarea

Pregătirea loviturii din expresul de noapte

        Locomotiva şuera sinistru.
        Inspectorul de miliţie, Bozukov, s-a întins pe patul din cuşeta vagonului şi a deschis ultimul roman al Agathei Christie, la pag. 47. „În clipa aceea, detectivul auzi şuerul unui glonte trecîndu-i pe lîngă ureche şi o umbră se mişcă lugubru în colţul din stînga al încăperii" citi el, trăgînd din luleaua ce se stinsese.
        Din cuşeta vecină se auzea o mare gălăgie. Era o cuşetă tot cu două paturi, dar după intensitatea vocilor părea ocupată de cel puţin cincisprezece persoane.
        — Drace! şueră printre dinţi Bozukov, trăgînd cu urechea. În ce scop s-or fi întrunit noaptea în tren?


        Discuţiile erau serioase şi hotărîte:
        — Nu-ţi fie teamă, şefule! îl aducem cu orice risc! se auzi o voce profundă de bas.
        — Nu ne scapă el din mînă, fii fără grijă! adăugă un altul, pe un ton cavernos.
        — Atît v-ar trebui! interveni un glas bubuitor, ce părea să fie al şefului bandei.
        Bozukov deveni mai atent.
        — Nu ne scapă, nu ne scapă! se burzului şeful. Dar rîndul trecut, cînd s-a strecurat printre voi, cum a fost?
        Inspectorul tresări alarmat. În compartimentul vecin se pregătea, fără doar şi poate, un act criminal.
        — V-aţi comportat ca nişte babe, continuă aceeaşi voce bubuitoare. Lavak, Hristov şi Dunco să deschidă măcar acum ochii mai bine. Să nu treacă nimeni, nici peste cadavrul lor.
        — Vom proceda întocmai, îl asigură corul de voci.
        — Pe Bizon şi pe Gorilă îi însărcinăm cu imobilizarea acelui Konavsky...
        — Viskyvsky, rectifică prompt cel cu vocea cavernoasă.
        — Da, Viskyvsky, confirmă şeful. Dacă nu scăpăm de el, sîntem în aer. Ceilalţi ştiu ce au de făcut?
        — Ştim, răspunseră vocile. Totul e să-l înşfăcăm!
        Bozukov nu mai stătu pe gînduri. „E o bandă care urmăreşte răpirea mai multor persoane" îşi zise şi sări din pat. Peste cîteva minute în uşa compartimentului vecin se auzi o bătaie puternică:
        — Deschideţi! În numele legii, sînteţi arestaţi!


        O mînă nesigură deschise uşa, lăsînd să se vadă prin crăpătură figurile amărîte ale celor ce ocupau încăperea.
        — Tovarăşe Bozukov! exclamară într-un glas cei dinlăuntru. Ce s-a întîmplat?
        Inspectorul rămase stupefiat:
        — Drace! mormăi el. Dacă nu mă înşel, voi sînteţi echipa de fotbal municipală.
        — Aşa-i, confirmară fotbaliştii.
        — Ce fel de vorbe mi-a fost dat să aud? întrebă nedumerit inspectorul.
        Cel ce părea — şi chiar era — şef, spuse oftînd:
        — Eh, ne gîndim şi noi cum să facem rost de un punct în deplasare. Nici noaptea nu mai avem somn...

Traducere de T. Cutlic

(Perpetuum comic ’83, pag. 25)

Vezi toată postarea