Doctorii de la spitalul de urgenţă au manifestat dubii în privinţa morţii mele. Medicul care trebuia să-mi întocmească certificatul de deces fără de care nu puteam fi trimis la morgă, a întrebat o soră dacă realmente eram mort sau nu.
— Eu o înlocuiesc numai pe sora-şefă, domnule doctor, dînsa aşa a spus, că a murit.
Doctorul s-a enervat:
— Eu, în munca mea, sînt cît se poate de exigent. Nu pot să redactez certificatul dacă nu am toată certitudinea că decedatul e sau nu e mort de-a binelea. În ziua de azi nu te poţi încrede nici în vii, nici în morţi. Zic că au murit, vin aici şi noi, încrezători în spusele lor, ne dăm avizul că pot fi îngropaţi. După aia, te trezeşti că nu-şi mai ţin cuvîntul şi uite-aşa, sau mortul se gîdilă cînd e spălat, pentru ultima oară, după ritual, sau cînd sicriul e pus în mormînt, se scoală, se întinde, cască şi zice: „Vai, am întîrziat de la servici!", ţîşneşte din sicriu.
— Aveţi toată dreptatea, domnule doctor. Nu tot aşa s-a întîmplat şi zilele trecute cînd aţi confirmat decesul pentru bătrînă, şi ea, numaidecît după aia, a înviat?
— Luasem drept bune spusele nurorii ei. Da’ cum să nu-i dai crezare? A venit la mine în cabinet şi o oră încheiată mi-a tot povestit înduioşător cum i-a murit soacra. Cum să nu o crezi? Cum să-ţi treacă prin minte că o femeie atît de frumoasă toarnă la minciuni? Dar vina o are tot soacra. Păi bine, dom-le, toată lumea te crede moartă. Lumea se agită, ţi se fac demersurile oficiale, vin vecinii pentru condoleanţe... plînsete, durere... pe de-asupra, îţi mai întocmesc şi eu certificatul precum că ai murit. Toate formalităţile sînt îndeplinite, mai rămăsese o nimica toată, un minut-două pînă să fii acoperită cu pămînt şi gata, treaba e încheiată. În situaţia asta, să-ţi mai vină să strici jocul?! Parcă, oricum, nu-i mare scofală dacă nu mori! Pînă la urmă nu tot vei muri?
— Da, şi între timp, dumneavoastră trageţi ponoasele.
— Mult ce mă interesează pe mine asta! O făceam eu să fie înmormîntată cu forţa. „E considerata moartă, moartă e şi basta!" Cuvîntul cui are greutate, al doctorului, sau al unei femei bătrîne ignorante? Din ignoranţă ni se trage tot răul. Mare păcat că poporul nostru e-atît de ignorant. Nici cînd moare nu ştie c-a murit. Există oameni dintr-ăştia care, cînd trebuia să fie morţi de mult, se tot vîntură prin lume zicînd că trăiesc. Nu neg, eroarea e posibilă, nu oricine poate să ştie chiar totul, dar mai întreabă şi tu pe unul care ştie, dacă vrei să afli ce se-ntîmplă cu tine. Şi, în orice caz, cînd un doctor îţi dă certificatul de deces, înţelege şi tu realitatea, dacă eşti om. A nu şti, nu-i ruşine, a nu afla e ruşine...
— Ignoranţă...
— Eu i-am zis femeii care a înviat: toată lumea a plîns, a suferit, a bocit pentru tine, atîta tristeţe să fie în zadar? Şi-apoi, dacă o să mai mori o dată, cine o să te mai creadă, şi cine o să mai plîngă în urma ta? S-a învăţat să învie, o să învie ea din nou, să n-o plîngem degeaba! Aşa vor zice cu toţii.
— Îndată ce a revenit la viaţă, femeia...
— Ce importanţă are? Literatura medicală a lumii e plină de cazuri cu morţi care au înviat. Fireşte, am explicat după toate cerinţele ştiinţei medicale, de ce a înviat femeia!
Vorbeau la căpătîiul meu. Doctorul a mai întrebat-o pe soră:
— Şi-acum, bărbatul ăsta a murit cu adevărat?
— Aşa spune sora-şefă.
— Cheam-o pe sora-şefă!
A fost chemată sora-şefă. Doctorul m-a arătat, adresîndu-i întrebarea:
— Ai afirmat că bărbatul ăsta a murit. Aşa e?
— Ieri noapte n-am fost eu de gardă, domnule doctor. Dar portarul a zis: „Individul ăsta-i mort, duceţi-l în camera unde se spală morţii." Asta-i tot ce ştiu.
— Chemaţi-l pe portar!
După cîte am înţeles eu din convorbirea lui cu sora-şefă, doctorul, ca să nu se comită vreo eroare, dorea să probeze cu martori că sînt mort.
— Eu sînt un om îndrăgostit de meseria mea. Să fi fost alt doctor în locul meu, i-ar fi palpat pulsul, i-ar fi ascultat inima. Eu nu mă mulţumesc cu atîta. Caut şi trei martori, care să vadă că omul a murit. Pentru orice eventualitate, nu-mi plac complicaţiile... Am avut destule păţanii neplăcute. Una în zilele de stagiatură. Într-o noapte, în care eram de gardă la spital, mă făcusem criţă cu colegii. M-au dus ei la spital, fără să am habar cum am ajuns acolo. Tinereţe! Şi, ca un făcut, tocmai în noaptea aceea în care eram eu de gardă, s-au şi găsit să moară trei inşi. „Domnule doctor, au murit trei bolnavi", mi s-a raportat. „Alah să le ierte păcatele", am zis eu. Ce altceva puteam să zic? Pe morţi nu se cade să-i vorbeşti decît de bine. Sora de servici m-a întrebat: „Nu-i examinaţi, să le eliberaţi certificatele de deces?" Aaa! Examenul medical!?... Aşa-i... Băusem atîta, încît nu eram în stare să mă ridic în picioare. Au venit surorile, m-au susţinut de subsuori şi abia m-au ridicat. Iau mîna mortului într-a mea, ca să-i palpez pulsul. Ce-i asta, Dumnezeule? Pulsul mortului bătea accelerat. „Aduceţi mortul ălălalt!" am cerut eu. Şi pulsul lui, la fel... Pulsul celui de-al treilea mort, tot aşa: 90 de pulsaţii pe minut. „Vai, ăştia nu-s morţi! Tustrei sînt grav bolnavi. Iute, ungeţi-le bine spatele, din oră în oră, cu aspirină şi daţi-le să bea cîte o pastilă de tinctură de iod!" Beat cum eram, ştiam eu ce vorbesc?!?" Dacă le-am da să bea aspirină şi i-am unge cu tinctura de iod — zice sora — cum ar fi?" „Bine şi aşa", îi răspund eu. „Nu-i bine" — zice ea —. „De ce?" „Pentru că aspirina stimulează bătăile inimii". „În locul aspirinei, daţi-le atunci chinină". „Şi chinina are acelaşi efect, domnule doctor." M-am înfuriat grozav. „Păi bine, de atîţia ani eşti în meseria asta, şi încă mai aştepţi totul de la mine. Să nu ştii tu o doctorie care să domolească pulsul? Dă-o oamenilor ăstora şi termină!" i-am strigat eu. „Cînd mă îmbolnăveam, mama îmi dădea să beau ceai de tei. Credeţi că pot să le dau şi lor?" „Aha! E foarte bine. Să-ţi scriu şi o reţetă pentru tei.” „N-am nevoie de reţetă, spitalul n-are farmacie, mă reped pînă la băcanul de peste drum şi cumpăr din banii mei. Fac o faptă bună." Şi sora plecă. Pare-se că eu am adormit. Ca prin vis m-a trezit cineva. „Nu mănîncă, domnule doctor!" „Cine nu mănîncă?" „Morţii nu mănîncă teiul." Cînd mă uit, o infirmieră, ca şi cum ar fi dat trifoi măgarului, îndesa în gura morţilor frunze şi flori uscate de tei. „Nu le-ai pus la fiert?" Îmi răspunde că sora nu i-a spus să le fiarbă! „Bine, dar nu ştii cum se foloseşte teiul?" o întreb. „Eu, domnule doctor, n-am făcut în viaţa mea gospodărie..." „Unde-i sora?" „Nu-i la ea în odaie." Am adormit din nou. Nu ştiu cît timp o fi trecut, cînd aud iar o voce: „Domnule doctor, morţii nu beau ceaiul de tei." Morţii nu beau ceai de tei! Ce să-i faci, pe de-o parte beţia, pe de alta năuceala somnului. „Atunci înţepaţi-i!" zic eu. „Cu ce?" „Cu ce aveţi în spital." „N-avem decît ace de siguranţă." „Cu ac de siguranţă să-ţi prinzi tu căptuşeala de la fustă, ca să nu-ţi atîrne." Apare şi secretarul spitalului: „Ce să trec în registru? De ce moarte să scriu că au murit morţii?" „Nu-s morţi, sînt vii." „Vai, cum să fie vii, domnule doctor? Toţi trei au murit la operaţie." „Uită-te la pulsul lor, bate", îi spun eu şi iau mîna unuia dintre cei trei, ca să-i fac o demonstraţie. Secretarul izbucneşte în hohote de rîs. „Dar bine, domnule doctor, dumneavoastră, crezînd că le luaţi lor pulsul, vă examinaţi propriul dumneavoastră puls." „Ptiu!" Năucit de beţie, îmi palpam cu mîna dreaptă încheietura mîinii stîngi! Şi uite, din ziua aceea, oricînd trebuie să dau un certificat de deces, găsesc şi unul sau doi martori care să confirme că mortul e mort cu-adevărat.
Între timp, veni şi portarul spitalului chemat de sora-şefă. Doctorul îl întrebă:
— Mortul ăsta e mort de-adevăratelea?
— Mort, domnule! Mort ca toţi morţii.
— De unde ştii?
— Cum să nu ştiu, domnule doctor? De treizeci de ani sînt portar la spitalul ăsta. Cîţi morţi nu mi-au trecut mie prin mînă? Eu numai ce-mi arunc o dată ochii la un mort, şi-mi dau seama ce ocupaţie are, cîte parale cîştigă, cîte guri are de hrănit. Am devenit un as la morţi.
— Bine, spune-mi atunci, ăsta cît cîştigă?
— Oricît se zbate, nu trece de patru sute de lire.
— De unde-ai dedus?
— Uitaţi-vă, domnule doctor, în primul rînd ce subţire e. Parc-ar sta să se frîngă în două.
— Cu ce se ocupă?
— Exact cu ce, nu ştiu, dar e o treabă foarte obositoare... Şi are şi-o familie numeroasă... Ochii îi sînt duşi în fundul capului, obrajii supţi... Cel puţin opt-zece guri are în grija lui.
— De unde-ai dedus?
— Uitaţi-vă la umerii amărîtului, cît de surpaţi sînt. E clar cît de grea îi e povara pe care o poartă... Şi pe deasupra, mai e şi un om cinstit.
— Din ce se vede?
— Păi n-a murit?... Dacă n-ar fi fost cinstit, ar fi murit? Aş? Ar fi trăit şi el ca toţi ceilalţi.
— Să ştii că ai dreptate, mă!
— Şi e şi-un om deştept.
— Cu toate celelalte am fost de acord, dar în privinţa deşteptăciunii... De unde-ai scos-o tu, mă, că e deştept?
— Uitaţi-vă, domnule doctor, pînă şi mort rîde a batjocură...
— Deci şi tu eşti martor că omul ăsta a murit.
— Da.
— De unde-ţi dai seama c-a murit?
— Secretarul spitalului nostru trece în registru, în dreptul celor cu o moarte fără o cauză clară: „Deces provenit din uzură fiziologică." E cît se poate de limpede că şi ăsta tot de-aia a murit.
— E just ce spui tu, dar mie totuşi mi se pare moartea lui niţeluş cam dubioasă. Oricum, eu nu-mi pot asuma răspunderea, am să mă adresez justiţiei şi să se spele ei pe cap cu el! De altfel, cauza decesului nici nu constituie preocuparea noastră. A murit? Atîta ne revine nouă... Morga să afle de ce a murit, iar poliţia, cine l-a omorît.
Mare spaimă m-a năpădit atunci! Oare unde mă mai trimite doctorul ăsta?! Să ajung şi eu zvîrlit de colo-colo, ca dosarul unui nefericit care, lipsit de bacşişul de rigoare şi de recomandaţie, a trecut de la o masă la alta în birourile statului?!...
— Am să-l înaintez la Institutul medico-legal. Aşa, problema n-o să fie vulnerabilă... a decis doctorul.
Ei, nu-i chiar atît de rău! Dacă m-ar fi aruncat pe uşă afară, motivînd: „trebuie să mai trăiască, nu e considerat mort!"
Pînă să mă trimită la Institutul medico-legal am fost aruncat în subsolul spitalului printre alţi morţi. Un loc foarte rece. Nouă, morţilor, ne e totuna dacă e cald ori frig.
În româneşte de VIORICA DINESCU
(Perpetuum comic ’85, pag. 208)
