Poluarea verbală

        Mi-am imaginat pentru o clipă, cu cîtva timp în urmă, că doar unii comentatori de la Vocea Americii mai folosesc din cînd în cînd forme ca ultimile, în loc de ultimele, sau alte cîteva perle ciobite, care ne zgîrie timpanul. Mi s-a părut explicabil. Departe de ţară...
        Da’ de unde! Avem şi noi faliţii noştri, cum îşi dorea Caţavencu, prin pana lui Nenea Iancu.
        De pildă, iată un adevăr incontestabil: Sîntem un popor credincios prin tradiţie ancestrală, de la origini. Dar, să vedem. Acum e libertate. Nu? Fiecare îşi arogă dreptul de a-şi exprima sentimentele şi resentimentele, chiar şi prin cărăuşia limbajului. Eşti liber să crezi. Ori să nu crezi. Dar această din urmă opţiune parcă aduce aminte de o epocă. De zgură şi de tinichea. Mai cu seamă atunci cînd vrei să continui — din cine ştie ce motive, parcă nu bănuiţi dumneavoastră care? — propaganda materialismului ştiinţific, discreditat.
        Şi atunci, să folosim ortoepia, cîteodată sprijiniţi de dicţionare, elaborate pe atunci: Ferească sfîntul, Doamne-ajută, facă Domnul, dacă vrea Cel de sus. Care domn şi care sfînt? Şi de sus, de unde?
        Să mai pomenim de creere sau creiere, pe care le auzim chiar şi din savante buze; în loc de creare? sau: Douăzeci şi una de minute; cînd spunem: un minut! Sau: O mie şi una de motive; cînd spunem: un motiv! Sau de îngrozitoarele: şaptisprezece, optisprezece, pronunţate cu umor negru, utilizate chiar şi de tineret; cînd spunem: şapte, opt! Nu? Ca şi gingaşul, coloratul „mişto", din argoul feminin cvasiurban!
        Mai auzim de asemenea: preşidenţie. De unde? De la preşidente? A! Mă rog: prezidenţie. De la prezident. Altă poveste. (Ascultaţi chiar şi dezbaterile parlamentare). Mai auzim frecvent: întreprindere, investiţii financiare, investit cu putere.
        Nu mai spun ce-am păţit cu un redactor, la o carte, apropo de termenul „apropriat". Poftim? A, nu. Aţi înţeles foarte corect. Era vorba de un redactor plin, un lector de carte.
        — Uitaţi-vă. Aici aveţi un r în plus. Corectaţi.
        Ca să relatez exact, m-am jenat. Am încercat o diversiune:
        — A, înţeleg! Vedeţi, eu am făcut Dreptul: E un termen utilizat mai rar. (Auzi argumentare! Cînd e un verb folosit şi de franţuji: approprier. Şi de strămoşii noştri comuni, latinii: appropriare. Am continuat) A-ţi apropria înseamnă a face ca un lucru să devină al tău. Ştiţi?
        — Da? Mă rog!
        Şi l-am salvat.
        Iar mai apoi, înfiorătorul: Uitaţi. Care s-a preschimbat din oaie în mistreţ, cum ar fi zis Gheorghe Ciprian. Îl folosesc spicheri de radio, comentatori TV, a trecut în literatură, în subtitrarea unor filme, unde actori îndrăgiţi îşi îndeamnă partenerii: Uitaţi despre ce-i vorba! Şi ei n-au nici o vină. N-au nici actorii noştri, în filme autohtone, dacă aşa pretinde scenariul. Şi chiar acum, după apocalips, îl auzim rostit de oameni elevaţi, din gura unor personaje populare, a unor miniştri plini. A realizat o vogă şi o epidemie. Îl preluăm din zbor şi-l trecem altora.
        Îmi spunea consternat un prieten, poet, într-o convorbire telefonică, în legătură cu acest „Uitaţi", pe care mi l-a servit:
        — Domnule, dacă stau să reflectez, ai perfectă dreptate.
        Ceea ce îmi aduce aminte de o glumă veche:
        Procurorul: Acest om e un criminal periculos!
        Preşedintele: Mda. S-ar părea că ai dreptate.
        Avocatul Apărării: E un biet nevinovat!
        Preşedintele: Conform argumentării, mi se pare că şi dumneata ai dreptate.
        Grefierul: Şi eu ce scriu aici, domnule Preşedinte? Aţi dat dreptate şi Acuzării, şi Apărării!
        Preşedintele: Domnule, da’ ştii că... şi dumneata ai dreptate?
        Tot respectul pentru seriozitatea cu care zidim cărămizi şi lapis rediviva la temelia acestei revoluţii extrem de zbuciumate. Căreia îi dorim fierbinte să-şi crească imaculaţi crinii şi aprinse rozele! Dar, hai să facem o haltă. O clipă de umor şi un moment de adevăr. Se spune că ajută în terapeutica — de ce nu? — şi a poluării. Chiar şi verbale. Ca să nu ni se încurce limbile şi să lunecăm în babilonie.

(Perpetuum comic ’91, pag. 42)

Vezi toată postarea

Vremea lui Ghiţă Berbecul

        Pe seara ninsese vîrtos ca pilaful la felinariile cu gaz aerian, bătuseră vicleimurile şi biciurile cele mari, împletite din cozi de iepe focoase, tot oraşul ieşise să facă zloată cu săniile, gătite cu clopoţi mărunţi şi canafi — tocmai făcuse Marghiloman regulament scris pentru permisuri de circulaţie „livrezon", şi Sarandi, sub-şeful sergenţilor, frumos ca sfîntul Gheorghe călare, scoţînd abur pe nare, abia dacă mai prididea cu controalele —, pre urmă secase zăpada, fugise lumea prin case să bată la cărţi, iar noaptea se pusese dihanie de ger şi-un îngheţ sticlă, să nu laşi afară nici o jigodie de pripas; dacă mai trecea la un ceas vreun tramvai rătăcit, din cela cu mîrţoage învălite în valtrapi de atlaz, ducînd ultimii colivari, beţi-curcă, cari-şi tocaseră paralele pe la Nae Sacîz zis Perie-Peşte, prin mahalaua Antim în fundul gangului la Franzelaru, unde se ţinea bal masché, ori la Pomul Verde, plătind pentru dame în domino corneturi cu alune americăneşti, rum dulce, bombonuri şi rahate. Jurai că-i oarecare înmormîntare cu cai mascaţi. Doar se intrase bine în săptămîna agiunului, ce bulucărie de lume nu se strînsese înainte la „Salon de Mode" şi la „Maxim", sub palatul Nifon, de parcă s-ar fi vîndut de pomana morţilor, şi mirosea al naibii a ghiudemuri ardeiate să-ţi pişte limba, curcani cu cocanari perpeliţi la foc mic cu murători, şi-a tămîioase popeşti pentru oblojirea gîlcilor, cu care vorbesc hroanicele — scăpasera feţele bisericoase de la pîrjol pe la o mie opt sute o biserică din preajmele Bucurescilor, cu sfintele odoare cu tot..

        O tempora, o mores! — suspina melanholic Ghiţă Berbecul, strîngîndu-şi jur împrejur cojoaca de Astrahan cusută din pielicelele nepoţilor de soră (şi tot să fi intrat vreo zece, nu încape îndoială, căci Ghiţă se lăţise malac), jugăniţi de fragezi la Atelierul de mode, cusături şi carpace din Blănari. Îşi adusese aminte de bunică-su (fie-i ţărîna uşurel, că-l făcuseră fript la o kermesă tot într-o vreme ca asta, apocaliptică, rînjea vîntul din cheutori iar el se răsucea în pari deasupra jarului gemînd de plăcere...), ce vremuri, ce moravuri prinsese sireacul, pe vodă Neculai Mavrogheni ducîndu-şi ţucalul ferecat în argint drept icoană-n altar, să-l pupe babele şi aridicîndu-şi calul clucer, că-i băteau temenele boierii scoţîndu-şi tarabulosurite... Îl trecu cu fiori... Se purta elegant Ghiţă, chiar dacă nu mai era tocmai mînzat, ca să-l mai înghiţă careva i-ar fi trebuit două părechi de dinţi, nu glumă! — şi îl cam năpădiseră burţile, altfel se ţinea ţeapăn, lat în piepţi, cu ditamai frunte în bombeu şi două frumuşele de coarne pe cari gurile proaste vorbesc că le căpătase la Paris de la o oaie de juca striptease pe bani şi de-atunci, chipurile, de supărare, Ghiţa ar fi căzut în darul beţiei ca să paţă uitare, dar astea erau gugumanii de Braşov, nimeni nu reuşise să-l scoaţă criţă oricîtă şampanie „Chateau Ikem" din aceea nepredicată pe care-o cumpăra şi ţarul ruşilor cu 10 lei paharul, i-ar fi turnat pe beutori. Iar Ghiţă se respecta — nu gusta decît după lăsata soarelui, ca să nu umble în trei cărări ziua în nămiaza mare, iar atunci doar şampanie la pilaf cu cîş-mîş pentru tăierea greţilor, iar pre urmă un felegen cu cafea neagra să facă caimaci, ziare franţozeşti şi o nargilea din cari bea alene, mestecînd fumul... De fapt, din Bucuresci nu ieşise vreodată nici pînă la bariera Vergului — se dedea băţ cu originea sa de muntean de la vite adus în capitală de domnul — ştie-cine, vreun nesănătos cu scrinteală, aşa cum îl zăriseră pentru prima oară într-o dimineaţă de la o mie opt sute şaizeci nişte tineri, pe lîngă Bursă, în Podul Mogoşoaiei, acolo unde posteritatea avea să ridice un birt în memoria lui, „La Ghiţă Berbecul". De atunci nu mai umblase decît înfăţoşat în haine turceşti din vremea lui Sutzu — ditamai işlicul de blană pe cap şi-un antiriu cîrmîziu încheiat în copci, ieşit din beciuri la zavera tîlharilor lui Pazvantoglu, cînd a fugit domnul şi s-au căftănit măgarii, traşi în ştreang şi spînzuraţi la răspîntii de drum. Mandatarul crîşmei „Mai bine aici decît peste drum", un coate fripte cu haz macabru (altfel nici c-ar fi ţinut vis-á-vis de cele veşnice, locantă) i-l pusese în spinare spre rîsul întregii adunături cari se strînsese la petricanie. Iar nu era Ghiţă cînd vă spui decît un miel chelbaş, de-abia înţărcat şi nedus la biserică. Din ziua aceea însă i se lăsase cu nărav — nu mai umbla la blană nici să-l tai, învăţase manierele, se închina cu stîngul ca ne-oamenii, ţinea postul mare şi mai avea şi un ornic în cap (de unde se vede că nu stetea la mijloc chiar lucru curat), că ştia cu precizie orele cînd se făcea să onoreze cu prezenţa diferitele puncte ale oraşului. Spre pildă dimineaţa, nu mai devreme de opt ceasuri boiereşti, se făcea stîlp la Fialkovschi în cafenea, unde trăgea protipendada şi claie de artişti să joace biliard ca la „Chat noir", servea un corn-două, zahăr cubic oferit de edecurile casei şi o cafelă nemţească cu lapte, apoi saluta în două picere adunarea şi se retrăgea în trebile lui; flanela pînă spre prînz, iar la 12 punct se oprea la Creţulescu şi urca pentru un ceas în atelierul de croitorie al madamei Briol. Adevărul e că devenise marota locului, nici o jupîneasă supţire nu-şi mai tăia rochii în alte părţi de cînd deschisese vad Ghiţă Berbecul, iar fetelor le cam căzuse cu tronc. Îi preparau zilnic scrob de ouă proaspete, luate de sub clocitoare, şi vinete Imam Baialdîn ca la hanul lui Mîrzaian-bey de pe lîngă Curtea Domnească, cum îi plăceau lui mai mult, iar o dată în lună îl cadoriseau din ce pustiu de tafta şi serasîrle rămînea din vapolurile vreuneia mai scarandive, cu cîte o haină pe măsură. Ba, odată, aşa fercheş cum era la arătare, patroana îşi scosese gherdanul să i-l atîrne de guşă şi să-l tragă aşa la dagherotip spre înrămare, iar beleaua era cît pe ce să se pitreacă dacă Ghiţă nu l-ar fi rumegat, scornind lucru de supărare...

        De dispărut nu ştia nimene pînă seara pe unde umbla, unii supozau că stă în paie şi îşi scrie jurnaliul, alţii, mai necredincioşi, că s-ar fi înhăitat cu banda lui Ionel Izvoreanu. Dar nu, cum era studios, Ghiţă mai degrabă să se fi dus să audieze procesurile iui Ulysse Creţeanu, advocat celebru al Bucurescilor, din gura căruia ieşeau toate putreziciunile de se ofileau, auzindu-l, broscării şi bidinăresele de la Morgă, dacă nu cumva îşi făcea siesta la Cişmeaua Beizadelelor, pe malul gîrlei, unde adăstau echipagiile ieşite din atelierele Binder şi Clochez, şi coborau boerii ca la Karlsbad cu paharul. Avea acolo întîlnire cu un magistrat care locuia pe lîngă Cişmegiu, cu douăzeci de şerpi laţi şi un leu de Bengal laolaltă în casă. Nu-i vorbă, şerpii păreau de lume, se deplasau numai urcaţi în manşon la întruniri publice, iar de englendiseuri ieşeau, ascultau muzică, consumau de obicei îngheţată de şocolată à la Giovanni (odată, păţiseră din asta umflare, de trebuise stăpînul să umble pe la uşile Măţăresei o săptămînă încheiată!) —, cît despre leu, se uita în bagdadii, se prostise de tot, şi năpîrlise pe la coadă ca ultima janghină, chit că odinioară fusese ceva dihanie şi puseseră ochii pe dînsul niscai coţcari de la circ, să ragă la oameni şi ei să ia banul. Steteau la şuetă de una, de alta, trebi de-ale politichiei, atîta că Ghiţă n-avea de-ale glasului trebuitoare, behăia din beregăţi pe vocea a patra şi scurma din copită, arătînd împotrivire, căci ce timpuri, ce moravuri trăise săracu bunică-su, el le ştia toate, şi altele mai vechi, ciuma lui Caragea, şi cînd Mavrocordat zbanghiul, că nu era cap sec nici el, primea proştii la jalbă călare pe tun şi trăgea lumea în scobitoare, îşi suise pe Merkelius velclucer, făcîndu-i grajd lîngă domneştile dormitoarii... Spera şi Ghiţă de la ape să-i dea vorbă cum trăsese şi Bărbucică ramolitul nădejde să se înzdrăvinească, doar că abia i se mai şi înroşise barba de la fierul acelora că se prăpădea oraşul de rîs cînd ieşea ca papistraşii pe stradă. Şi aşa îl prindea pe Ghiţă iar melanholia şi nu-i mai dedea drumul decît pe seară. Cobora la cafe „Union Suisse" cu popicărie pe din dos, în grădina clubului coloniei elveţiene din Cîmpineanu. Altădată, cînd era mînzat pofticios, s-ar fi repezit pîn’ la Capşa, adora ouăle de ciocolată aduse de Vasile din streinătăţuri, fondantele şi cutiile cu scoici cu cari îngrăşaseră tot Bucuresciul, dar acuma se codea, de cînd i se lăsase la burţi cu slană. Prefera un colţ mai retras, o masă dinspre trotuar, căci se făcea înghesuială, morfolea rahat „Lokum", aprindea o „Regală roşie" şi asculta pe canţonetistul I.D. Ionescu, spaima femeilor, cîntînd galopul Tramwaiului cu cai. Prinsese şi momente de pomină cînd Fanelly, diseusa, colega de trupă, se aruncase pe genunchii pudicului Dimitrie Sturza, lăsîndu-l ghiurghiuliu ca morcovul, în toiul unui distins praznic. Şi mai pitrecuse cu Ionescu, după cum se purta mînă-spartă, în unele din nopţile albe din Herăstrău, în cari beau toţi pe socoteala lui, prietini din trei-patru cupeuri cît putea să încarce o dată, iar pe Ghiţă îl ţinea numai pe şampanie, după cîte ziceam, „Chateau Ikem". Şi se cheltuiau pe atunci cîte trei-patru sutare pe puţin, dar pe Ionescu îl durea drept în coate, căci atunce ce să mai credem despre bietul boier Manolache Lahovary cari pierduse la cărţi la o mie opt sute şi nouă 7133 de guldeni într-o singură noapte?!...

***

        Pe seară ninsese vîrstos ca pilaful la becurile electrice, alte vremuri, alţi domni!, bătuseră vicleimurile şi biciurile cele mari, împletite din cozi de iepe turbate, iar noaptea se pusese un zdrahon de ger şi doar o dată la ceas vreun tramwai rătăcit, fără cai, se retrăgea huruind în mahalale. Trecuse de mult moda mîrţoagelor învălite în valtrapi de atlaz, epidemia canarilor venită de la Constantinopole, şi a căţeilor de poşetă, purtaţi ca flecuşteţe pe braţ. Nu mai călca picior de om pe gîrlă, la fîntîna beizadelelor, acuma se descoperiseră barul automat americănesc de lîngă Palatul Telefoanelor, băgai fisa şi îţi ieşea paharul cu bere, iar Josephine Baker, dusă în delir la Alcazar, se plimba ca nemica pe Podul Mogoşoaiei trasă de struţi la şaretă. O tempora, o mores! Doar bătrînii cari nu se rebegiseră chiar de tot şi mai erau în puteri să piarză nişte ceasuri la noul cabaret „Maxim", deschis de doi franţuzi în strada Oteteleşeanu, văzînd maimuţăreală de chelneri la frac şi picoli în smoking pană, şi mai degustînd nişte şampanie „Mumm Cordon Rouge", oferită de Papaianopol, ce-şi mai aminteau de un berbec Ghiţă cari umbla îmberegat în straie turceşti ca-n vremea lui Sutzu, bea şi fuma într-una, umplut de viţii. Dispăruse fără băgare de seamă din Bucuresci într-o urticarie de ninsoare din săptămîna agiunului, dar nu mai ştiau anul în care, văduvind de clientelă pe madam Briol şi croitoria cari intrase la faliment. Poate că fusese mîna vreunui nesănătos cu scrinteală ori cine ştie, unuia de la zalhanale. Apoi pierdeau firul vorbei şi se luau cu altele. Iar afară cădea zăpadă şomoiog ca-n timpul cînd bunicu-su, fie-i ţărîna uşure, îşi perpelea coastele pe un jar bun, la frigare...

(Perpetuum comic ’89, pag. 74)

Vezi toată postarea

Farafastîcuri

A CUI EŞTI TU, ZENOBIA?

        Marinica P. din Făcăeni a ajuns, prin împrejurări greu de descris, ajutor de motopompist într-o comună cu ogoarele irigate din judeţul I. Aici a contactat diverse legături, în urma cărora a rezultat fetiţa Zenobia. Cînd copilul a împlinit trei ani, mama a dispărut din localitate, lăsîndu-şi pur şi simplu progenitura în seama familiei D.P., la care stătuse în gazdă.
        În urma unei duioase relatări a cotidianului local, care cerea celor ce ştiu ceva despre ingrata mamă să anunţe autorităţile, trei fraţi ai Zenobiei — Dicu, Vaier şi Nastratin, în vîrstă de 12, 19, 26 ani (ultimul căsătorit) — au sosit din oraşele Zalău şi Măcin, şi din comuna Tînja să-şi ia surioara. Ei fuseseră abandonaţi în condiţii asemănătoare de aceeaşi mamă fugitivă. Micuţa e, acum, în mîini bune. Dar gestul mamei rămîne, în continuare, discutabil. Pe cînd, oare, reîntregirea familiei, cu toţi părinţii în cauză?

MOARTEA MICROBILOR

        În urma unor cercetări medicale intense efectuate în laboratoare europene şi americane s-a constatat că lacrimile omeneşti au o puternică acţiune bactericidă. Microbi dintre cei mai virulenţi, expuşi in vitro unei secreţii de doar trei lacrimi, au fost distruşi instantaneu şi iremediabil.
        Un grup de agrozootehnicieni, profund interesaţi de noua descoperire, au anunţat că vor folosi experimental un jet lacrimal pentru stîrpirea microbului dalacului la cornutele mari. A şi început recoltarea cantităţilor necesare, de la donatori voluntari.

O MĂSURĂ DRASTICĂ, LUATĂ LA TIMP

        În urma reclamaţiilor repetate ale locuitorilor de pe traseul Verneasca-Lişeşti, al cursei IRTA, din judeţul V., privitor la faptul că şoferii iau banii de bilete fără să dea bilete, vin cu mari întîrzieri, se comportă necivilizat faţă de călători, opresc între staţii pentru interese personale etc. conducerea întreprinderii judeţene de resort a hotărît să adopte măsura cea mai drastică, şi anume, desfiinţarea acestei curse.

FILMUL ÎNTRERUPT

        Filmul COPLAN ÎŞI ASUMĂ RISCUL proiectat la cinematograful „Victoria" din B. s-a rupt, în numai patruzeci de minute, de opt ori. Spectatorii, plictisiţi şi enervaţi, au părăsit sala. Cum nu mai era nimeni, operatorul a oprit aparatele de proiecţie şi a părăsit şi el incinta. Cercetîndu-se chestiunea, s-a constatat că aproximativ acelaş lucru s-a petrecut şi cu filmele LOCOTENENTUL BULITT, întrerupt de nouă ori şi FATA CU OCHI LUMINOŞI, care s-a rupt de unsprezece ori.
        Pînă la urmă, s-a aflat că operatorul Constandache V. făcea acest lucru într-adins, deoarece urma un curs seral de acordeon la şcoala populară locală şi voia să ajungă acolo cît mai curînd. La matineu, filmele rulau normal, adică doar cu patru pînă la şase-şapte întreruperi.

UN GEST LĂUDABIL

        Un gest frumos: automobilistul Iordache B. din Bucureşti, remarcînd-o pe tînăra Cecilia Graţiela din Lilieci mînînd două capre spre Capitală, la o mătuşă de-a ei, şi observînd că numita e într-o stare avansată de oboseală, a luat-o în „Mercedes"-ul său, împreună cu bietele animale, depunîndu-le pe toate trei, la destinaţie, unde a refuzat orice răsplată. Gestul e cu atît mai lăudabil, cu cît ambele animale erau însărcinate, mătuşa cărora le erau destinate avea vîrsta de 86 ani, iar Iordache B. mai ducea în port-bagaj doi porci, proaspăt cumpăraţi lîngă Urziceni.

RECLAMAŢII CARE NU POT SĂ NU FIE LUATE ÎN SEAMĂ

        Arizona Chiriţel, gospodină din comuna Bragadiru, a găsit, într-o cutie cu ace de gămălie, cumpărată de la magazinul local de fierărie, un ac fără vîrf. Adică bont. Ea s-a adresat cooperativei de consum, cerînd: să i se dea în schimb un ac corect; să fie sancţionat exemplar gestionarul; să se trimită un protest oficiat fabricii care pune în circulaţie asemenea produse; să se ia atitudine într-o gazetă de larg consum.
        Gospodina îşi întemeiază cererile pe faptul că tot aşa s-a întîmplat şi cu scobitorile: a găsit de cîteva ori, în cutii, unele exemplare fără vîrf şi pentru că n-a luat atitudine vede că situaţia se perpetuiază. De aceea este decisă să meargă acum pînă la capăt.
        Conducerea cooperativei locale a raportat la centru, unde chestiunea e studiată cu atenţie.

CERERE JUSTĂ

        V. Lascu, bucureştean, pretinde că răsucind anumite butoane ale televizorului ziua, aude conversaţii ale şoferilor de pe autodubele „Salvării" cu staţia lor centrală.
        Cere să se dea şi imagine, fiindcă, adesea, aceste conversaţii îl interesează.

LECTURI FARMACOLOGICE

        Citind într-o carte de farmacologie că în timpul tratamentului cu antibiotice (tetraciclină, cloramfenicol, eritromicină) irigaţiile mucoasei tubului digestiv pot fi prevenite, în general, destul de uşor dacă antibioticul se administrează după masă (indicaţia referindu-se şi la prizele din timpul nopţii), Costel B. din Bîrlad îşi sileşte soţia, Melantona B., să-i facă de mîncare de două ori pe noapte. Femeia a cerut Consiliului popular municipal să-l pună la puct pe nedormitul soţ şi să dea o rectificare la cartea de farmacie, în sensul că în perioada nocturnă antibioticele pot fi luate şi cu o gustare rece, ceea ce el nu vrea să înţeleagă.

GUSTUL PENTRU ACTIVITATE MULTILATERALĂ

        O frumoasă iniţiativă a Centrului de Librării din M.: cumpărătorul care doreşte o carte, o găseşte frumos împachetată în celofan şi legată cu o panglică de culori variate. În interiorul pachetului se mai află: o ilustrată din seria „Tinere, cunoaşte-ţi patria!", două şerveţele de hîrtie, un plic cu timbru, un program anual al deplasărilor echipei de fotbal locale în ţară şi străinătate, un prospect de cură balneară pentru cei ce au nevoie de tratament cu ape sulfuroase şi un îndreptar pentru folosirea „Aragazului" în culori ce urmează a intra în fabricaţie pînă în anul 2000 la una din marile întreprinderi de resort. Deşi, în felul acesta, cartea îşi modifică întrucîtva preţul, care ajunge să se tripleze, se consideră că pachetul constituie o contribuţie la formarea şi dezvoltarea gustului cititorului pentru o activitate multilaterală.

PIERDERE DUIOASĂ

        S-a pierdut în cartierul Crîngaşi, în ziua de 18 mai 1988, puiul de găină numit de proprietara sa, Leanţa Babolan, „Blonduţ", pentru pufuşorul său auriu. E în vîrstă de abia şase săptămîni. Are ochii albaştri. Găsitorii sînt rugaţi din inimă să-l aducă la nr. 209 al şoselei.
        Puiuţ, întoarce-te la mămica ta mîhnită şi la cei şapte frăţiori care te aşteaptă!

„DIN VINA AMBILOR SOŢI”

        Judecătoria din L., judeţul Satu Mare, a pronunţat în sfîrşit divorţul dintre Toporaş Z. şi Lucuţa Z., după lungi şi anevoioase pertractări. Tinerii se căsătoriseră din dragoste, dar de nunta lor „cu dar" se ocupaseră cei doi taţi, ei realizînd o sumă respectabilă, mai multe obiecte de folosinţă îndelungată şi animale. Cum la împărţeala din a treia zi s-a observat tendinţa taţilor de a ceda prea puţin proaspeţilor căsătoriţi din ceea ce dobîndise, s-a născut o ceartă care a degenerat iute. Lucuţa Z., ajutată de mama ei, Zenovia N., i-a luat la bătaie pe ambii cuscri, deci şi pe propriu-i tată, precum şi pe recentul mire, care încercase o împăcare, provocîndu-le tuturor contuzii serioase şi fracturi. Sentinţa a fost pronunţată cu menţiunea „din vina ambilor soţi".

REPERAREA UNOR DEFICIENŢE COSMETICE

        Lipsa cronică a rujului de buze şi a rimelului albastru fiind intens resimţită în satul Tulişeşti, comuna Adîncata, judeţul S., mai multe tinere localnice s-au adresat direct Centralei industriale de produse cosmetice. Aceasta a făgăduit că în cel mai scurt timp carenţa va fi remediată.
        E un gest exemplar, care se cere cu atît mai mult salutat, cu cît grupul de bătrîni din acelaşi sat, care a solicitat suplimentar, la magazinul universal local, unsoare pentru roţile de căruţă, n-a avut pînă acum succes la forul comercial central de resort.

CU CREDINŢĂ ÎN PROGNOZE

        Traian Făcălete din Zalău, căruia soţia i-a dăruit pînă acum două perechi de gemeni, doi băieţi şi două fetiţe, s-a adresat Ministerului Sănătăţii cu rugămintea de a i se furniza informaţia ştiinţifică dacă lucrurile vor continua tot aşa, pentru a-şi putea face unele planificări în bugetul familial.

AŞTEPTARE DEZAMĂGITĂ

        Insecta pe care a găsit-o şi studiat-o zoologul amator Lilişor Dubană din Tecuci, prezentînd-o apoi ca pe o curiozitate — datorită mersului ei afazat — facultăţii de specialitate din Iaşi s-a dovedit a fi o simplă coropişniţă căreia îi lipseau însă două picioare.

O INOVAŢIE COMERCIALĂ

        O iniţiativă excelentă a întreprinderii de produse de cofetărie şi răcoritoare din R.: înlocuirea paielor pentru sorbirea băuturilor speciale din baruri — ce se aduceau din import, — cu paie din producţia locală, procurate la un preţ infinit mai scăzut de pe tarlalele întreprinderii agricole de stat, dependente de oraş.

REINTEGRARE JUSTIFICATĂ 

        Crenguţa Pompilia Răbăcescu, absolventă a Şcolii de balet din Bucureşti, a fost angajată, cu dispensă, caloriferistă la Blocul AF12 rc din cartierul Berceni, şoseaua cu acelaşi nume. Întrucît s-a constat că, în cadrul serviciului de noapte, ea primeşte vizite, şi anume chiar în incinta cu pricina, ceea ce ar putea primejdui instalaţiile, i s-a desfăcut contractul de muncă. Dînd în judecată Comitetul de locatari, numita a cîştigat procesul, deoarece după cum a demonstrat avocatul împricinatei, cu probe incontestabile, cei care o vizitau noaptea erau chiar locatari ai blocului în chestiune, ce se ofereau s-o ajute în muncă, să-i ţină de urît etc.
        Reprimită în serviciu, Crenguţa P.R. este acum asistată, în activitatea ei de noapte, de un comitet voluntar de locatare.

SĂ SE IA MĂSURI!

        În cursul unei reprezentaţii cu o piesă modernă, la unul din teatrele bucureştene, un şobolan urmărit de un cotoi negru a traversat scena de la stînga la dreapta şi apoi invers. Publicul a aplaudat încîntat crezînd că-i un efect de regie, dar cele trei actriţe aflate în acel moment în acţiune au leşinat, spectacolul trebuind să fie întrerupt.

CONDIŢIE PREALABILĂ 

        Oferind spre vînzare, prin mica publicitate, un circular de tăiat lemne, un borcan cu momeli pentru ştiuci şi un videocasetofon cu douăsprezece filme din Hong Kong, Costelaş D. din A. oferă celui ce eventual ar achiziţiona toate obiectele şi un cadou gratuit, constînd dintr-un aparat de făcut marmeladă din coacaze, de invenţie proprie.

FALS SEMNAL DE ALARMĂ

        Observînd, după ce s-a urcat, cu toate bagajele, în tren, în gara Adjud, că soţia i-a rămas pe peron, cetăţeanul Zănică Turnu a tras semnalul de alarmă, provocînd o busculadă de nedescris în garnitura foarte aglomerată.
        La ancheta organelor feroviare, femeia a declarat că rămăsese în gară în mod deliberat, deoarece se răzgîndise în ce priveşte călătoria cu bărbatul ei, urmînd să-l informeze apoi în scris asupra motivelor.

EFECTE PRINCIPALE ŞI EFECTE SECUNDARE

        Citind, într-o revistă centrală, că medicamentul antihepatic, de producţie străină „Prednison" trebuie administrat cu precauţie, deoarece poate avea ca efecte secundare (ori reacţii adverse) epigastrologii, cataractă subcapsulară, pancreatită, Onud Turgai Ekel din Medgidia a comunicat redacţiei în cauză că el a avut parte de toate aceste efecte secundare, în schimb agravîndu-i-se şi boala de ficat de care suferea. Roagă deci să se publice din vreme asemenea anunţuri pentru ca toţi cei în cauză să poată opta fie pentru efectele principale, fie pentru cele secundare.

LINIŞTE!

        Reclamat de vecini că pune, în fiecare noapte, la maximum, discul cu celebra melodie italiană, cîntată la trompetă, LINIŞTE, lăsînd toate ferestrele deschise, Tudor Capătă din Baia Mare a fost somat prin portărel să închidă ferestrele. El a dovedit însă că nu poate, acestea fiind defecte din construcţie şi rămase aşa, cu toate memoriile făcute pînă acum de locatar la întreprinderea de administraţie locativă a oraşului. Chestiunea a rămas în studiu.

PROPUNERE REZONABILĂ

        Direcţia circulaţie din întreprinderea de Transporturi Bucureşti a primit o sugestie semnată de cîteva sute de cetăţeni, care propun ca anunţul „Atenţiune, se închid uşile!", care a dat rezultate foarte bune la metro, să fie introdus şi la troleibuz, şi anume, după plecarea lor din staţii, cînd cei de pe scări mai pot încă sări din mers.

(Perpetuum comic ’88, pag. 91)

Vezi toată postarea

Intransigenţa contabilului Elefterie

        Atunci cînd nu mergea să cumpere lapte, ziua contabilului Elefterie începea la ora şase dimineaţa. Dacă zorile îl aflau într-o dispoziţie bună, se bărbierea la sînge, fluierînd cîntece de viaţă nouă. Dacă zorile, dimpotrivă, îl găseau indispus, deschidea mai întîi radioul, pentru ca ştirile ultimelor izbînzi din agricultură să-l mobilizeze. În deobşte, însă, dispoziţia contabilului Elefterie nu era nici bună, nici rea, ci mai întotdeauna aceeaşi.
        Povestirea noastră se desfăşoară într-o frumoasă dimineaţă de vară, pe cînd eroul nostru se îndrepta spre partea cea mai pasionantă a existenţei sale, către masa de lucru unde-l aşteptau fişele de recepţie şi avizele de expediţie, unde şuruburile şi piuliţele se rînduiau frumos în rafturi iar pe cutiile cu motoare luceau, vopsite în roşu, numerele de inventar. Contabilul Elefterie verifică sigiliile, descuie magazia, trase în urma sa zăvorul şi-şi scoase pardesiul pe care-l aşează pe umeraş. Apoi îşi îmbrăcă halatul, îşi trase cotierele, întinzîndu-le pe braţ, şi-şi puse basca bleumarin pe care-o înfundă cu nădejde pîna spre mijlocul frunţii. Avu însă grijă să-şi lase în afară urechile ciulite pentru ca nici cel mai mic foşnet să nu-i scape. După care muie plaivazul în gură şi porni să adune o coloană de cifre, bolborosind rar şi cu voce tare fiecare număr. După ce socoti de trei ori şi de fiecare dată îi ieşi alt rezultat, dovadă a caracterului variat şi pasionant al muncii sale, contabilul Elefterie ridică, într-o doară, privirile. Fără să realizeze prea bine ce vedea, îşi coborî din nou ochii în hîrtii. Abia peste cîteva clipe, cînd simţi că ceva nu e-n ordine, ridică fruntea şi ceea ce văzu îl făcu să caşte ochii cît cepele. În faţa sa se afia o fată nespus de frumoasă care răspunse cu un zîmbet fermecător privirilor sale holbate şi tîmpe. Era nu numai frumoasă, ci şi strălucitoare, cu un păr lung, blond şi luminos, cu ochi albaştri şi sclipitori, cu o piele catifelată şi orbitor de albă. Contabilul Elefterie rămase năuc; îi trebuiră cîteva clipe ca să se-adune.
        — Livrările de mărfuri se fac numai după ora nouă! declară căutînd să pară cît mai autoritar.

        Fata continua să zîmbească. Purta o rochie lungă, azurie, transparentă şi decoltată pînă la sabotaj.
        — După ora nouă! repetă, ceva mai moale, şi-şi coborî ochii în hîrtii.
        Fata nu se clinti de la locul ei.
        — Doar m-ai chemat... şopti ea, cu un glas susurat ca o apă.
        — Eu? se apără contabilul Elefterie. Cînd?
        — Acum cîteva cipe... Ai atins cu buzele bagheta magică, iar eu am auzit chemarea ta...
        — Care... care baghetă magică?
        Fata arătă cu un gest vaporos spre braţul căptuşit cu cotieră. Elefterie privi spre mîna sa şi strigă indignat:
        — Asta nu e nici o baghetă magică! E creionul meu chimic! Şi l-am muiat în gură ca să...
        — Ca să mă chemi, şopti din nou fata. Aşteptam acest semn de la tine.
        Eu sînt zîna cea bună...
        — Tovarăşa! ridică glasul contabilul Elefterie, lovind cu pumnul în masă. Sîntem într-o unitate socialistă! Te rog să laşi misticismele la o parte!

        — De ce te miri aşa? şopti, netulburată, fata. Doar ai citit, cînd erai mic, despre zîna cea bună...
        — Da, tovarăşa, nu se lasă contabilul Elefterie. Am citit! Dar asta era pe vremea cînd eram mic! Acum sînt mare şi am gestiune într-o unitate socialistă! Într-o unitate socialistă n-au ce să caute zînele bune. Apoi, luminat de o idee: Şi, de fapt, de unde ştiu eu că spui adevărul?
        — Pune-mă la încercare, gînguri fata. E de ajuns să-ţi rosteşti dorinţa şi ea pe loc se va-mplini...
        — Orice dorinţă? se îndoi contabilul Elefterie.
        — Chiar şi cea mai tainică, numai să porunceşti...
        — Oricît de grea? întrebă iar Elefterie, căruia o străfulgerare vicleană îi trecuse prin priviri.
        — Îmi stă orice în putinţă, spuse frumoasa, întinzînd braţele, larg.
        Contabilul Elefterie zîmbi sadic, micşorîndu-şi ochii.
        — Bine, se învoi, să văd de ce eşti în stare. Poate nu ştii ce te-aşteaptă... Apoi, arătînd cu degetul spre foaie: Fă-mi adunarea asta!

         Nu apucă să-şi sfîrşească vorba că lîngă cele trei rezultate ale sale apăru încă unul, scris cu litere aurite, care diferea sensibil de celelalte. Elefterie rămase prostit, ochiul stîng începu să i se zbată. După cîteva clipe, luîndu-şi seama, tuşi şi se îndreptă pe scaun.
        — Mda, spuse. Am să verific mai tîrziu. Apoi, schimbînd tonul: Să presupunem că eşti zîna cea bună. Dar de ce-ai venit tocmai în depozitul meu?
        — Ca să te-ajut... şopti preafrumoasa.
        — Nu poţi să mă ajuţi, spuse Elefterie. Eşti prea tînără. Contabilitatea e o treabă grea, cere experienţă.
        — Am să-ţi arăt frumuseţile lumii, continuă Cosînzeana. O să ai tot ce-ţi doreşti... O să fii fericit...
        — E de ajuns să-nchizi ochii, continuă zîna cea bună, şi te vei simţi plutind spre cele mai tainice locuri ale desfătării.
        — Un gestionar nu închide niciodată ochii! sări contabilul Elefterie ca ars. El trebuie să fie cu ochii în patru!
        — Dar nimic rău nu se va întîmpla... susură frumoasa. Nici unul din aceste minunate giuvaeruri nu se va clinti din loc.

        — Giuvaeruri? se nedumeri contabilul Elefterie. Care... giuvaeruri?
        Zîna cea bună arătă spre rafturi.
        — Astea nu sînt giuvaeruri! tovarăşă dragă! se indignă Elefterie. Sînt rulmenţi şi piuliţe...
        — N-am purtat niciodată asemenea brăţări şi inele, se entuziasmă Cosînzeana. Ce frumos sclipesc în soare!
        — Sclipesc, e drept! fu de acord contabilul Elefterie. Dar nu pot să mă ating de ele. Toate sînt scrise aici!
        Şi spunînd acestea, lovi cu palma peste registru.
        — Dar nu trebuie să-mi oferi nimic, zîmbi frumoasa zînă. Eu sînt cea care-ţi va dărui ţie... Închide ochii şi pune-ţi o dorinţă.
        — Nu se poate să închid numai un ochi? încercă Elefterie.
        — Porunceşte, repeta Cosînzeana, fără să-i răspundă, şi toate plăcerile ţi se vor împlini...

        Elefterie închise ochii cu teamă şi-i redeschise imediat căutînd din priviri rafturile, cu vigilenţă gestionară. Ceea ce văzu, însă, îl îngrozi.
        — Hei! se sperie, căutînd zîna din priviri. Ce-ai făcut? Unde sîntem?
        — În văzduh... se auzi, prelung, frumoasa frumoaselor.
        — Dar eu nu ştiu să zbor...! strigă contabilul Elefterie cît îl ţinea gura, pentru a acoperi zgomotul vîntului, şuierînd pe la ureche.
        Zîna cea bună zîmbi şi-şi întinse braţele ca nişte aripi. Elefterie privi în jos. La început văzu nişte valuri de ceaţă, apoi, printre norii care se subţiau, deosebi casele cît nişte furnici. Începu să dea cu disperare din braţe.
        — Nu aşa..., îi strigă zîna, trecînd pe lîngă el. Întinde braţele ca mine...
        Prăbuşirea se transformă în plutire şi căderea fu lină. Elefterie oftă uşurat. Îşi netezi hainele, îşi trase basca la loc spre jumătatea frunţii şi privi în jur. Îl înconjurau vitrine de cristal din care scînteiau bijuterii, rafturi înţesate cu veşminte strălucitoare, tot felul de minunăţii rînduite sau aşezate de-a valma.
        — Tii! exclamă Elefterie. N-am mai văzut niciodată atîtea lucruri la un loc!
        — Îţi plac? întrebă zîna cea bună.
        — Mai e vorbă? exclamă Elefterie şi porni printre rafturi.
        Frumoasa fată făcu un gest cu braţul.
        — Alege-ţi tot ce-ţi pofteşte inima...

        Contabilul Elefterie se opri, mîngîie un costum de haine, apoi pipăi un covor greu, întins pe perete.
        — Trebuie să fie foarte scumpe... spuse.
        — Nu-ţi va cere nimeni să plăteşti...
        — Fie, se înduplecă Elefterie. Am să iau asta...
        Şi alese dintr-un coş cu sclipiri multicolore un bec colorat.
        — Cum?! se miră preafrumoasa. Numai atît?
        — Nevesti-mii îi plac foarte mult becurile colorate... răspunse, roşind, contabilul Elefterie.
        — Mai alege-ţi ceva... îl îndemnă zîna cea bună.
        — Nu, mulţumesc, refuză Elefterie. Îmi ajunge becul ăsta. Nevastă-mea spune că atunci cînd aprinde un bec colorat, lumea i se pare cu totul altfel... Te rog, numai, să fii aşa de amabilă încît să mi-l păstrezi dumneata. Mi-e teamă, dacă-l pun în buzunar, să nu se spargă.
        Ajunseră într-o sală luminoasă. Oameni cărora Elefterie nu reuşi să le distingă chipurile, şedeau la mese şi vorbeau în şoaptă. Erau cu toţii foarte eleganţi; Elefterie îşi netezi stînjenit cutele halatului, şi-şi întinse cotierele pe braţ.
        — Să ne şezăm, îl îndemnă zîna cea bună.

         Contabilul Elefterie se foi pe scaun, neliniştit. Îşi scoase basca şi o puse pe masă, apoi o luă repede şi-o mototoli între degete. În cele din urmă şi-o puse iarăşi pe cap, trăgînd-o pînă peste urechi.
        — Ce facem aici? întrebă în cele din urmă, căutînd să pară-n largul său.
        — Nu ţi-e foame? întrebă Cosînzeana. Ce ai poftă să mănînci?
        — Nu prea mi-e foame... încercă el. Apoi, în faţa privirilor neînduplecate ale frumoasei frumoaselor, spuse către ospătar: Poate aveţi nişte parizer... sau stavrid prăjit... Şi cîte-un suc, da’ rece...
        Fără să i se clintească nici un muşchi, ospătarul se înclină din nou în semn de mulţumire şi se aplecă spre cosînzeană.
        — Eu aş vrea, spuse divina, dîndu-şi ochii peste cap, aş vrea caviar cu şampanie franţuzească...
        — Ce faci? îi şuieră contabilul Elefterie la ureche. Aici remiza trebuie să fie cel puţin douăzeci la sută!
        — Porţie dublă, continuă zîna, netulburată. Şi anulaţi comanda precedentă.

        Privind spre ospătarul care se îndepărta, contabilul Elefterie suspină pierdut. Zîna cea bună îşi puse palma cea catifelată peste mîna lui.
        — Nu-ţi fă griji... şopti. Eşti cu mine; nimic nu te opreşte să te simţi fericit. Priveşte la ceilalţi şi încearcă să fii ca şi ei. Tu...
        — Mă cheamă tovarăşul Elefterie...
        — Care din ele e numele mic?
        — Elefterie, repetă el.
        — Elefterie, continuă zîna, mîngîindu-i braţul pînă la încheietură, acolo unde cotiera se îngemăna cu halatul bleumarin, eşti la fel de bun ca şi ei. Ai şi tu dreptul la fericire. Nu trebuie să-ţi fie ruşine...
        Ciocniră. La mulţi ani! şopti frumoasa zînă. La mulţi ani! răspunse Elefterie şi dădu paharul pe gît. Apoi mîncă tot, ungînd caviarul pe felii groase de pîine. La urmă rupe o coajă şi şterse cu băgare de seamă farfuria.
        — Mai vrei? întrebă zîna cea bună.
        — Nu, mulţumesc! spuse Elefterie. Ajunge... Luă paharul şi bău o înghiţitură. Zîmbi vinovat: M-am cam ameţit. Nu prea beau şampanie. Numai de Anul Nou... Mă simt de parc-ar fi anul nou...
        — Ce-ai spune de o plimbare cu barca? sugeră crăiasa.
        — N-ar fi rău, într-adevăr, socoti Elefterie. Mi-ar prinde bine puţină mişcare. Dar unde să găsim lacul?

        Închise ochii şi stătu nemişcat cît timp simţi zborul şuierîndu-i la ureche. Între timp profită de zgomotul vîntului pentru a sughiţa neobservat. Cînd cerul, de o parte şi de alta, se linişti, deschise cu teamă ochii. Se văzu legănat într-o barcă; în jur întinderea lacului era albastră şi molcomită, pe maluri sălciile se auzeau foşnind într-o adiere. Frumoasa zînă, cu rochia ei strălucind în soare ca nişte solzi, părea o sirenă.
        Contabilul Elefterie se lăsă pe fundul bărcii, cu mîinile adunate sub cap.
        — Şi lîngă oraşul nostru e un asemenea lac, spuse, privind cerul. Un lac mare, cu verdeaţă de jur împrejur. Sînt şi cîteva vile, unii chiar locuiesc acolo vara. N-am fost niciodată acolo, ştiu numai din auzite. Deşi nu e chiar aşa de departe...
        — Trebuia să te fi dus...
        — Se ajunge destul de greu; autobuze nu circulă, trebuie să ai maşina ta... Aş fi mers şi eu din cînd în cînd, dacă...
        — Dar e atît de simplu! exclamă zîna cea bună.
        — Nu e deloc simplu să ai maşină! contrazise Elefterie.
        — Închide o clipaăochii şi...
        — Fără glume! sări ca ars contabilul Elefterie. Să ştii că mă supăr! Asta e prea de tot! Atît mi-ar trebui, să-mi apară dintr-o dată o maşină în faţa casei...
        — Dar ce-i rău în asta?
        — E foarte rău! se oţărî Elefterie. Cum explic eu, ia spune-mi, că am maşina asta? Un capăt de aţă n-am luat de la depozit în douăzeci de ani! Şi dintr-o dată să mă trezesc cu revizorii pe cap! De ăştia nu scapi cu una cu două, ascultă-mă pe mine, fac ei ce fac şi tot te scot vinovat. Cu statul nu te pui... Poate dacă-i pun şi pe ei să închidă ochii... Mă faci să rîd...
        — Bine, dacă nu vrei... Am crezut că-ţi fac o plăcere...
        Elefterie lăsă barca să plutească în voia valurilor şi-şi lăsă capul pe spate, cu obrajii în bătaia soarelui.
        — E foarte frumos, spuse. Apa asta şi soarele te liniştesc...
        — Te simţi fericit?
        — Dacă mă simt fericit...?

        Elefterie zîmbi şi-şi coborî basca peste frunte, pînă la sprîncene. Apoi închise ochii, mulţumit, ascultînd ciripitul păsărelelor printre sălcii şi molcomirea valurilor care clipoceau spintecate-n vîrful bărcii. Elefterie se lăsă legănat de tăcerea aceasta pe care-o urmări, relaxat, cum se îndepărtează, odată cu sălciile şi cu malul. Cînd tăcerea deveni totală şi vîntul nu-i mai adie, sprinţar, pe obraji, deschise ochii leneş. Apoi privi, nedumerit, în toate părţile. De peste tot îl întîmpinară rafturile familiare, rulmenţii şi armăturile care sclipeau în soarele dimineţii de vară. Se regăsi şezînd într-o poziţie caraghioasă, puţin într-o parte şi cu tălpile săltate pe birou. Se dezmetici, îşi trase picioarele şi se frecă la ochi. Ceasul arăta aproape nouă. Puse creionul chimic după ureche şi-şi frunzări fişele. Apoi privirea îi căzu pe foaia pe care trei rezultate se îmbrînceau sub linia de total; îşi frecă preocupat mîinile, luă creionul de după ureche, îl muie în gură şi se puse pe treabă, numărînd cu glas tare şi ţinînd zecile cu degetele mîinii stîngi. Un foşnet îl făcu să ridice ochii. Tresări; în faţa sa, vaporoasă şi fremătătoare, sclipea zîna cea bună. Lui Elefterie îi trebuiră cîteva clipe ca să înţeleagă.
        — Credeam că totul n-a fost decît un vis... bîigui...
        — Cum asta? se miră preafrumoasa. Doar m-ai chemat...
        — Nu te-am chemat! strigă, exasperat, contabilul Elefterie. Tocmai faceam nişte socoteli...
        — Aşa socoteam, repetă. C-am adormit şi... Cînd colo...
        — Totul e adevărat, zîmbi prinţesa.
        Elefterie clătină din cap, neîncrezător.
        — Hm! exclamă. Să nu-ţi vină să crezi...
        — Şi fericirea poate fi adevărată, şopti frumoasa crăiasă. Nu m-ai fi chemat dacă n-ai fi avut nevoie de ea... Trebuie numai s-o doreşti şi să nu-ţi pierzi speranţa.
        — Eu am auzit chemarea baghetei tale...
        Elefterie duse creionul la ureche şi ascultă cîteva clipe cu răsuflarea tăiată.
        — Eu nu aud nimic! izbucni.
        Zîna cea bună zîmbi luminos.
        — Ţi-am adus asta... Puse becul pe masă. L-ai uitat la mine...
        — Eşti foarte drăguţă, se domoli Elefterie. Nevastă-mea o să fie tare bucuroasă...
        Zîna îl privi în tăcere. Elefterie o privi şi el, încurcat.
        Elefterie îşi săltă basca şi se scărpină încurcat pe frunte. Părea dornic să cugete, dar nu ştia la ce.
        — Am să stau mereu în preajma ta, continuă zîna cea bună. De cîte ori ai să mă chemi, am să vin...
        — Cum adică, în preajma mea? sări Elefterie.
        — Cît mai aproape... răspunse zîna.
        — Ce vrei să spui cu asta? O să stai aici, în depozit?
        Zîna încuviinţă fluturîndu-şi părul strălucitor.
        — Zi şi noapte?
        — Zi şi noapte...
        Elefterie rămase cîteva clipe pe gînduri. Zi şi noapte, mormăi, în timp ce degetele lui căutau cu înfrigurare în sertar.
        — Aici, în depozit? repetă, maşinal.
        — Aici, întinse zîna braţele larg.
        — Tot timpul?
        — Tot timpul...
        — Aha! se dumiri, în sfîrşit, contabilul Elefterie.
        Degetele lui găsiră în sertar ceea ce căutau. Scoase o fişă, muie plaivazul în gură şi scrise într-un colţ: Număr de inventar 1001. Apoi învălui cu o privire de specialist frumoasa apariţie, închizînd dintr-un ochi, estimativ. Şi adăugă mai jos, apăsat, cu litere mari: una bucată zînă...

(Perpetuum comic ’86, pag. 187)

Vezi toată postarea