În acest an omenirea celebrează 700 de ani de la moartea lui Nastratin Hogea. Cu această ocazie cineva încerca să calculeze cam cît timp poate să trăiască o istorioară amuzantă şi să studieze cum evoluează ea. Credeţi că războiul troian a fost în esenţă un lung şir de fapte de arme? Măreţe?! Cu adevărat măreţe vor fi fost numeroasele fapte de umor pe care, în „obiectivitatea" noastră, mi se pare că le neglijăm. Pînă şi calul troian e o farsă. Dar, oare cîte snoave s-au povestit şi cîte hazuri s-au făcut în cei zece ani de asediu al Troiei? Cîte dintre ele n-or fi provocat rîsul şi în timpul Renaşterii? În haine noi şi puse pe seama nu ştiu cui, cîte oare le savurăm şi în ziua de azi?
Dacă sînteţi de acord să le tăiem nasul celor care se supără, îndrăznesc să afirm că mai ales istoria scrisă l-a nedreptăţit tot timpul pe cel mai viteaz luptător: umoristul! Tocmai pe el, care are cea mai albă armă: inteligenţa.
Dar să revenim la Nastratin Hogea, acest Păcală al Orientului. Se spune că s-ar fi născut în Turcia, în orăşelul Akşehir, în anul 1206 şi că tot acolo s-ar fi săvîrşit din viaţă în 1285. Nu am căderea să combat cu cei care mai controversează această dată; mă mulţumesc să repovestesc „una de-a lui" care în tot cazul are peste 700 de ani şi este o versiune avînd sursa în umorul popular tadjic.
Cică, odată, Nastratin a fost întrebat:
— Care este mai folositor, soarele sau luna?
Nastratin a răspuns:
— Soarele răsare ziua şi străluceşte în plină lumină, ceea ce nu-i cîtuşi de puţin folositor. Luna răsare noaptea şi luminează lumea căzută în beznă. Fără îndoială că ea este mai folositoare decît soarele.
Vi se pare cunoscută? Ei, şi?!
Cît vor mai fi zile cu soare umorul acestei snoave va străluci. Personal nu-mi aduc aminte s-o ştiu versificată de Anton Pann (nici că se putea altul!) în a sa fermecătoare lucrare „Nezdrăveniile lui Nastratin Hogea", dar sînt sigur că am citit-o într-o enciclopedie de anecdote editată la Paris în 1857 şi pusă pe seama unui astronom din sec. XVII, de unde, luînd-o de bună, N. Velichi o include în culegerea sa „Anecdotele ştiinţei" (ed. Albatros, 1971). Nu vreau să acuz o lucrare excelentă şi nici să deschid proces celor care, nu zic, mai fură umor(!), înţelegînd că rîsul e molipsitor. Voiam numai să spun că doar bancurile proaste se pot răsufla. Umorul adevărat e veşnic. Mai voiam să arăt că istoria omenirii trebuie să fie (şi de fapt este!) mai întîi istoria umorului, cînd omul a luptat cu mintea şi abia pe urmă istoria atîtor campanii militare. Căci omul este om abia de cînd a avut ceea ce nu mai are nici o fiinţă: umor. Şi mai voiam să spun că dacă istoria scrisă l-a nedreptăţit din totdeauna pe umorist, cea nescrisă nu l-a uitat.
Nastratin Hogea este Mollah Nastratin la azerbaidjeni, Efendi la tadjici, Ependi la turcmeni, Nessart la ceceni, Afandi la uzbeci... Ce importanţă mai are că atunci cînd scriem istoria îl uităm pe umorist? El este peste tot şi dintotdeauna. Mai are însemnătate că unii biografi susţin că Nastratin ar fi murit în 1284, sau după alţii în 1392? A fost ca orice umorist: un neînfricat luptător, şi deci ştia că numai de moarte nu are a se teme. Iată o săgeată cu care legendarul erou a doborît un suveran atotputernic:
Într-o zi Tamerlan l-a invitat pe Nastratin la baie.
— Dacă eu aş fi un sclav, l-a întrebat suveranul, cît aş costa, după părerea ta ?
— Cincizeci de monede, răspunse fără să şovăie Nastratin.
— Eşti nebun, ţipă Tamerlan ofensat. Numai ştergarul de pe mine costă atîta.
— Ai toată dreptatea. De aceea eu ofer în total cincizeci de monede.
Să recunoaştem că valoarea ironiei nu e mică de vreme ce, iată, ai şanse să o plăteşti cu capul. Dar umoriştii sînt luptători drepţi şi cutezători.
Nastratin a fost preot, şomer, profet ambulant, bufon, negustor, judecător, hoţ de buzunare... Nastratin mai meditează şi astăzi măgarul unui avut... Snoavele lui şi ale altora au permanenţă. Vă amintiţi că la începutul acestui an la televiziunea noastră s-a programat o emisiune: „La început a fost snoava"? Pot fi vechi snoavele lui Păcală? Prospeţimea lor a fost cit se poate de evidentă. Să nu uităm umorul. Dacă vrem o lume mai dreaptă şi mai bună ne trebuiesc aceste arme. Să declarăm mobilizarea generală a umoriştilor. Armata lor va cuceri lumea. Unul din marii ei generali a fost şi Nastratin Hogea. Este cel căruia peste secole locuitorii Buharei i-au ridicat un monument. Statuie... ecvestră! Căci ce socoteală era aia în care nu-l numărau şi pe măgarul său?!...
Cînd, în 1853, Anton Pann izvodea „Nezdrăveniile lui Nastratin Hogea", legendarul personaj nu era cunoscut numai în folclorul arab şi persan, ci era un personaj binecunoscut şi în folclorul balcanic. Lucrarea lui Anton Pann i-a conferit un loc definitiv în literatura populară română.
Că „finul Pepelei" a realizat cu meşteşug o carte plină de înţelepciune o spun competenţii exegeţi ai poetului. Şi totuşi, parcă se cam feresc cu toţii în a afirma răspicat că aceasta este, după „Povestea vorbii", poate cea mai izbutită scriere a sa. Nastratin rămîne în literatura română, mai ales, datorită lui Anton Pann. Vor fi făcut şi alţii ceva dar... parcă nu se vede. Or, cei care am fost copii (?!) şi am citit „Năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea", uitatu-le-am vreodată? În rest, deşi nu agreez principiul autorităţii în argumentare, vă rog să-l ascultaţi pe Eminescu: „Anton Pann era un scriitor cu mai mult talent şi mai de spirit decît o sută dintre ofticoşii care fac astăzi «esprit» prin gazete".
Şi fiindcă veni vorba de copii, mi-am procurat „Din năzdrăvăniile lui Nastratin Hogea", apărută în ed. Ion Creangă 1983, în colecţia Biblioteca şcolarului. Pentru derutarea „şcolerului" prefaţatorul (nu-i dau numele că nu-i de rîs) scrie cînd „snoavă" cînd znoavă" (!). Parcă te-ar pocni cu ceva-n cap! Dar că tocmai „Şcolerilor" uită să le spună barem un cuvinţel despre cine a fost Nastratin Hogea, recunoaştem că este o treabă clară!
Plecat din Akşehir într-un alt oraş, Hogea trase peste noapte la un prieten. Acesta, închipuindu-şi că oaspetele său cinase, nu-i dădu nimic de mîncare. Vorbiră cînd de una, cînd de alta, apoi gazda îl conduse pe Nastratin într-o odaie în care să doarmă, îi ură noapte bună şi plecă. Hogea însă nu era deprins să se culce nemîncat. Se răsuci în aşternut mai vîrtos decît peştele pe uscat. Cînd văzu şi văzu că nu este chip să adoarmă, se sculă şi bătu la uşa gazdei.
— Nu-ţi fie cu supărare, prietene, mi-ai pregătit un aşternut ca de puf, dar eu, om învăţat cu greul, nu-s în stare să mă împac cu atîta tihnă. De vrei să-mi faci un bine, dă-mi, rogu-te, o lipie, din jumătate din ea să-mi fac saltea, din cealaltă jumătate, plapumă, ca să pot şi eu, în sfîrşit, să dorm adînc şi lin!
*
La una din predicele de vineri pe care le ţinea într-un sat străin, fiind anume chemat pentru aceasta, Nastratin Hogea spuse, printre altele, că unii dintre prooroci se afla într-al patrulea cer. Îndată după predică, o localnică se apropie de el şi îl întrebă:
— Preacinstite hoge, te-aş ruga să mă dumireşti oare ce-or fi mîncînd şi ce-or fi bînd proorocii aflaţi, după vorbele tale, într-al patrulea cer?
Nastratin, tare supărat de nepăsarea pe care i-o arătaseră sătenii de la venirea sa, deşi ei erau aceia care-l chemaseră să slujească la geamie, o dojeni cu aprindere:
— Bine, bre, femeie, de cînd am venit aicea, la chemarea voastră, a trecut mai bine de o lună. În tot ăst răstimp unul dintre voi n-a binevoit măcar o data să mă întrebe ce mănînc şi ce beau. Cu ce obraz vii tu acuma şi mă întrebi cum se descurcă proorocii într-al patrulea cer?!
*
Pe o vreme vîntoasă, Hogea, încălecat pe cămilă, încerca să mănînce niţel zahăr, fără a izbuti însă, căci vîntul i-l spulbera mai înainte de a-l băga în gură.
Un trecător îl întrebă:
— Ce mănînci, Nastratine?
— Nimic! Dac-o să meargă tot aşa, cred că am să mănînc vînt!
*
Cineva cu care Hogea nu se împăca deloc, i se plînse acestuia:
— Cumplit mă mai doare capul. Tu care ştii de toate, ce mă sfătuieşti să fac?
— Mai zilele trecute, şi pe mine mă durea tare un dinte şi l-am scos, alt leac nu a existat! îi răspunse Nastratin.
*
Copil, Nastratin s-a lăudat aşa în faţa prietenilor săi de joacă:
— Vedeţi chiparosul ăla înalt din cimitir?
— S-ar putea să nu-l vedem? E cel mai falnic dintre toţi copacii din satul nostru! răspunse un băiat.
— Ba şi din satele vecine! mai adăugă un altul.
— Ce ziceţi dac-am să mă urc în vîrful lui?
— Nu zicem nimic, pentru că n-ai să poţi!
— Ba am să pot! Hai să facem prinsoare! stărui micul Nastratin. Puneţi la bătaie fiecare din voi cîte douăzeci de parale. Dac-am să cîştig prinsoarea, toţi banii or să fie ai mei. Dacă n-am s-o cîştig, am să vă dau eu la fiecare cîte douăzeci de parale...
— S-a făcut! se învoiră băieţii.
— Alerg să aduc o scară lungă! strigă Nastratin.
— Nicidecum! În prinsoare n-a fost vorba să te urci pe scară! se împotriviră băieţii.
— Dar să mă urc fără scară a fost vorba?! le răspunse fără să stea pe gînduri Nastratin.
Şi astfel mulţi gologani mărunţei au intrat frumuşel în buzunarele ilicului lui Nastratin, spre marea bucurie a acestuia.
*
Într-o zi, Nastratin Hogea porni de acasă la tîrg ca să vîndă o găină neagră. Stătu cu ea în braţe ore în şir, dar deşi pasărea era mare şi grasă, nimeni nu o cumpără. La spartul tîrgului, un tîrgoveţ se opri în faţa Hogei, cîntări în mîini găina, apoi i-o puse din nou în braţe, spunînd şovăielnic:
— Dac-ar fi fost albă, ţi-aş fi cumpărat-o, că de bună, nu mai are cum!
— Vino un pic cu mine! îl îmbie Nastratin şi se îndreptă spre o cişmea din apropiere, cu muşteriul după el. Aici, scoase iute din buzunar o bucăţică de săpun şi începu de zor să spele găina. O săpuni, o frecă, dar culoarea penelor rămase, fireşte, tot neagră.
— Aferim ţie, bre, boiangiule, strigă Nastratin cu ochii spre cer, că bună vopsea ai mai folosit la găina mea! Oricît aş spăla-o, cu neputinţă s-o albesc!
Înveselit de vorbele cu duh ale Hogei, muşteriul se răzgîndi şi cumpără găina.
*
Într-o zi, Nastratin îşi rătăcise inelul prin casă. După ce scotoci prin toate ungherele, fără de folos, ieşi în uliţă şi începu să-l caute acolo. Care cum îl vedea, îl întreba:
— Ce-ai păţit, preacinstite Hogea?
— Mi-am pierdut inelul în casă, pe el îl caut.
— De-i aşa, pentru ce nu-l cauţi în casă?! se mirau oamenii.
— Acasă-i întuneric beznă, nu-i chip să desluşeşti ceva. De-aia şi eu îl caut aici!
*
Mult le mai plăcea oamenilor să stea de vorbă cu Nastratin!
Într-o zi, cînd, adunaţi iarăşi în jurul lui, îl îmboldeau cu întrebările, el le grăi:
— Ei, prieteni, prieteni dragi, habar n-aveţi că eu, ăsta pe care îl vedeţi acuma, mă număr printre cei aleşi, de-o seamă cu dervişii plini de har!
— De-i aşa, preasfîntule Hogea, îl aţîţă un ins mai îndrăzneţ, fă o minune, ca să vedem şi noi. De pildă, vorbeşte-i muntelui din faţă şi porunceşte-i să vină numaidecît la tine!
Fără să se tulbure, Nastratin strigă de trei ori, cu convingere:
— Ei, munte, munte binecuvîntat, vino la mine îndată!
Cum, bineînţeles, muntele nu s-a urnit din loc, omul se prefăcu mirat:
— Ce s-a întîmplat, preasfîntule Hogea? Muntele ţi-a nesocotit porunca?!
Ridicîndu-se de la locul său şi păşind cu hotărîre către munte, Nastratin răspunse:
— Eu nu-s din cei mîndri, frăţioare. Dacă nu merge muntele la derviş, merge dervişul la munte!
*
L-au întrebat pe Nastratin ce vîrstă are.
— Patruzeci de ani bătuţi pe muche! a răspuns el.
După un an şi mai bine, iarăşi l-au întrebat de vîrstă.
— Patruzeci de ani bătuţi pe muche! sună iar răspunsul.
— Dar bine, Hogea, şi anul trecut ne-ai spus tot atîta! Treabă-i asta?!
— Eh, cuvîntul e sfînt, dragii mei! E unul singur. Voi credeţi ce vreţi, dar eu nu mă întorc din vorba mea!
*
Într-o zi, lui Nastratin îi era tare foame. În casă proviziile se isprăviseră, bani de cumpărat altele nu avea, iar pe datorie nu-i mai dă nimeni. Văzîndu-l necăjit rău, un cunoscut palavragiu încearcă să-l mîngîie:
— Nu pune la inimă, mare e Alah! Cum îţi închipui că cel care a făcut bolta cerului fără nici un stîlp de sprijin o să te lase pe tine să flămînzeşti?!
Hogea îl măsură pe vorbitor cu o privire cruntă:
— Ce tot îndrugi, omule! Mai bine-ar fi creat Alah cerul sprijinit pe stîlpi, dar mi-ar fi făcut şi mie parte, zilnic, de o porţie de mîncare!
*
Într-o seară, în casa lui Nastratin intră un hoţ. Scotoci el ce scotoci şi cum nu găsi nimic de furat, dădu să plece. În prag însă, şovăi: nu-şi mai găsea papucii, căci Hogea, care îl zărise din grădină, se strecurase tiptil şi îi ascunsese. Pînă la urmă, hoţul se hotărî totuşi s-o şteargă nu numai cu mîna goală, ci şi cu picioarele goale.
— Săriţi! Ajutor! Hoţii strigă atunci din răsputeri Nastratin Hogea.
Încolţit de vecinii strînşi în grabă, hoţul se dezvinovăţi, arătînd spre Nastratin:
— Îndurare, musulmani! E-adevărat că eu sînt cel care am intrat cu gînduri necurate în casă, dar el este cel care mi-a furat încălţările!
*
Un bogătaş veni la Nastratin şi îi dădu cinci galbeni:
— Roagă-te pentru mine la cele cinci namazuri zilnice!
Hogea luă galbenii, îşi opri trei din ei şi pe ceilalţi doi îi întinse înapoi bogătaşului nedumerit:
— Dimineaţa nu mă rog, pentru că nu am vreme. Nici ruga de noapte n-o fac, pentru că nu mă scol din somn. Aşa că doar pe celelalte trei namazuri le ţin. Eu sînt cinstit, nu iau bani degeaba!
*
Într-o dimineaţă, un vecin bătu la poarta lui Nastratin:
— Preacinstite Hogea, nu cumva se găseşte pe la tine oţet vechi de tot?
— Cum de nu? Se găseşte, se găseşte.
— Îmi dai un pic şi mie?
— Nu pot să-ţi dau vecine. Spune şi tu: dac-aş da fiecăruia care-mi cere, s-ar mai găsi la mine oţet vechi de tot?! răspunse fără să clipească Nastratin.
*
Odată, viţelul lui Nastratin Hogea scăpă din grajd şi se duse glonţ în grădină, făcînd harcea parcea toate florile şi zarzavaturile. Hogea, care văzuse prăpădul, înşfăcă un ciomag şi, alergînd în grajd, începu să lovească straşnic în biata vacă ce rumega, paşnic, tolănită pe paie.
— Opreşte-te, bărbate! îi strigă nevasta. Viţelul ţi-a nenorocit grădina şi tu îţi verşi focul pe vacă?!
— Nu te amesteca în treburile mele, femeie! Cred şi eu că bat vaca! Căci dacă şi-ar fi crescut copilul cum s-ar fi cuvenit, nu s-ar fi apucat el acuma de năzdrăvăniile astea!
Culese de G. GLODEANU
(Perpetuum comic ’85, pag. 131)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu