Odinioară, mai demultişor,
într-un oraş, cetate sau canton,
urcă în scaun de guvernator
un foarte respectat cameleon.
— M-am săturat de-acum să mă tot schimb,
a declarat în primul său discurs.
Nu-mi voi mai face pielea când mă plimb
de iarbă, de nămol, de lup, de urs.
Şi dând cu pumnu-n braţul de la tron:
voi fi de-acum atât: cameleon!
Aplauzele, se înţelege, fură
mai straşnice ca ploaia-n bătătură.
Şi cum întregul preacinstit sobor
fu invitat apoi la o plimbare,
curtenii se făcură, mici şi mari,
numai monocluri, ochi şi ochelari
să vadă de cumva vreo schimbare
atinge pielea de guvernator.
Şi-au fost cum nu se poate mai uimiţi,
deşi nu cutezau nicicum s-o spună,
când la întâii arbori întîlniţi
aceasta se făcu deodată brună,
trecând apoi prin alte avataruri
după nuanţa florilor din scuaruri,
ba când trecu un mâţ, o spurcăciune,
ajunse dintrodată de tăciune.
— Ce-i de făcut în starea asta, nene?
porniră demnitarii să se-ntrebe
mai mult din umere şi din sprâncene
ciocnind la cină un pahar cu Hebe.
— Nu v-agitaţi şi judecaţi niţel,
le spuse logofătul cel mai mare,
n-avem decât când îl vedem pe el
să ne schimbăm şi noi la-nfăţişare.
Vă jur că rezultaul, zău aşa,
e ca şi cum el nici nu s-ar schimba.
Şi-a fost soborul denumit în hronic:
cel mai armonios cameleonic.
(Perpetuum comic ’85, pag. 63)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu