Încercați-vă norocul

        Lache privi cu ochii obişnuinţei aglomeraţia din jurul Gării de nord. Crescuse în mijlocul acestei forfote; fusese încărcător, descărcător, şi manipulant. Descărcase pachete din vagoane, suia lăzile cu pepsi şi calupurile de gheaţă apoi, căţărat pe motocarele de peron, striga cu mîna făcută pîlnie: „Faceţi loc!". La depozit trîntea din nou pachetele, pe urmă zăcea vreo jumătate de oră pînă la trenul următor. Şi asta nu un an-doi ci douăzeci şi cinci de ani încheiaţi, fără să pună un ban deoparte, fără familie, trăind din te miri ce într-o căsuţă amărîtă de lîngă Podul Grant. Prilejul favorabil veni în cele din urmă. Lache cunoscu la restaurant, la Feroviarul, pe unul Botrîncă ce lucra la Loto şi care-i promise între două şpriţuri: „Eu te fac om de-o să mă pomeneşti!". A doua zi de dimineaţă, Lache făcu toate formele şi acum, spre miezul zilei de decembrie, îmbrăcat într-o manta de moş Gerilă se apucă să vîndă lozuri la intrarea gării. Un muncitor în salopetă se apropie, Lache se prefăcu a nu-l băga în seamă. Omul fluieră admirativ.
        — Ce faci pe-aici, mă Lache, spuse, aruncîndu-şi ţigara stinsă. Parc-ai fi ăla, cum îi zice, Ieti, omu’ munţilor, rîde lumea de tine, aşa împopoţonat.
        Lache îl privi cu dispreţ.
        — Hai, Biciuşcă spuse, cară-te de-aici, că-mi vin clienţii şi n-au loc de tine.
        — Ce clienţi? se miră celălalt, uitîndu-se în jur. Apoi, prieteneşte: Ce faci, nu mai mergi cu noi la depozit? Bani grei, da’ cinstiţi...
        — Nu mai merg, declară Lache. Tu, Biciuşcă, fă cum ştii, eu m-am făcut ambulant, stau cu mîinile încrucişate şi casc gura la lume. M-am săturat să tot car pachetele altora.
        — Cum crezi, dădu Biciuşcă din cap. Eu mă duc. Se întoarse: Auzi, dă şi mie un plic de-ăla, să nu zici că ţi-am făcut pagubă.

        Lache privi distrat la furnicarul de lume. E bine să fii vînzător ambulant, stai cît e ziulica de lungă şi caşti gura, oamenii sînt grăbiţi de colo-colo, tu îţi vezi de treaba ta, ai tarabă peste care eşti singur stăpîn. Se opri un bărbat, Lache îşi aminti că e ambulant, îşi trase mantaua pe umăr şi-l măsură pe client, să vadă cîte parale face. „Încearcă unu’ de zece lei, special de revelion, îl îndemnă. Mai adineauri, minţi cu seninătate, a tras unu’ o mie de lei, poa’ să ai şi mata norocu’ ăsta." „Fugi de-aci!" zise bărbatul. „Pă cuvîntu’ meu!" jură Lache. Celălalt, înveselit, trase un loz. Deschide şi face ochii mari. „N-ai să crezi..., spuse. O mie de lei!" „Nu se poate!" strigă Lache, disperat. „Ba da, uite, o mie de lei, ţi-ai salvat copiii de la moarte". Lache se uită cam într-o dungă la bilet. „Mergi la administraţie, la sume mari aşa se procedează." Îl privi cum se îndepărtează, fericit. Simţi nevoia să se-aşeze; rămase cu ochii pierduţi. Pe lîngă ce-am trecut! se minună.
        Năuceala începu să se transforme în furie. Începu să adune lozurile de pe tarabă, băgîndu-le-n sacoşă. „Nu mai vinzi?" se interesă un plutonier. „Închis!" declară Lache. „Cum închis? se miră celălalt, e abia şapte seara!" „Şi ce dacă? urlă Lache. Lucrăm cu cifre, nu vezi că s-a întunecat? Şi pe urmă, poate cîştigi şi dumneata şi pe mine, dup-aia, poate să mă ia şi dracu’!" Omul nu prea înţelese cum venea asta, dar se lăsă păgubaş. Lache strînse mantaua sul şi porni spre casă val-vîrtej. Abia cînd închise uşa în urma lui şi stătu aşa, rezemat, cîteva clipe, îşi mai reveni.
        Îşi înfipse degetele în mormanul de lozuri şi ridică mîinile. Printre degetele răsfirate lozurile se răspîndiră care încotro. Înşfăcă unul, ţinîndu-l strîns în pumn. „Tu eşti, mă, cu maşina?" întrebă, cu dinţii încleştaţi. Îl desfăcu mînios, pe urmă îl aruncă scîrbit. Căută buimac prin grămada de lozuri şi apucă altul. „Hai, ghidi-ghidi, rînji, tu erai michiduţă şi tăceai mîlc!" Smuci capsa şi desfăcu. „Puuaaah! se stropşi. Am ştiut că nu-i nimic de capu’ tău!" Îşi şterse ochii înlăcrimaţi şi se năpusti iar asupra lozurilor. „Care eşti, mă băiatule, — urlă —, vino-n-coa că p-ormă viu eu la tine. Pîn-la urmă tot te găsesc, — înşfăcă un loz, — pe toţi vă găsesc, auzi, mă? pe toţi!" Începu să desfacă precipitat, iar pe măsură ce maldărul de hîrtii mototolite creştea, gesturile deveneau mai precipitate. Desfăcu şi ghemui hîrtia. „Zece lei! Tu faci mişto de mine? De mine, mă? Tu ştii cine-s eu?" Evident, lozul nu ştia". Zece lei, zgîrcitule!" În aruncă într-o parte. Furia începu să i se potolească. Cu mîini tot mai nesigure rupse tot ce era pe masă.
        „Hai, mă, bolborosi, plîngăcios, te rog eu, uite, împărţim pe jumate, cinzeci de mii tu, cinzeci, io, dac-o fi maşină, ne-om înţelege". Luă lozul în palmă şi-l mîngîie cu gesturi largi. „Nu mă lăsa!" Îl puse la loc, pe masă, şi căzu în genunchi, cu mîinile împreunate. „Hai mă frate-meu, fii şi tu domn odată-n viaţă!" După care îl desfăcu cu încetineală îl filă, dar figura concentrată se desfăcu într-o grimasă de dezgust. Rupse hîrtiuţa fărîme-fărîme, aruncă bucăţile pe jos şi le strivi cu sete. Ca şi cum n-ar fi fost de-ajuns se lăsă în patru labe şi le pisă bine cu pumnul. După care îşi afundă mîinile în grămada de lozuri desfăcute, prinse între degete cîteva şi le aruncă deasupra capului, mai apucă un pumn, aruncă totul şi după ce ploaia ca de confeti se linişti, privi năuc camera împînzită cu bucăţele de hîrtie. Trase ultima duşcă, aruncă sticla cît colo şi se uită înrăit în jur. Apoi, încetul cu încetul băutura începu să-l biruie. „Mai vreţi? gemu, moale. Care mai pofteşti? Poate ăla cu zece lei"... Şi adormi astfel, cu capul rezemat de piciorul patului, gîtuind între degete un ghem de hîrtie.
        A doua zi, după ce apuca să se dezmeticească, porni, ca de atîţia ani, la gară, spre depozitul de colete poştale. „Ce-o să zică acuma Biciuşcă?" îl fulgeră prin minte. Băieţii nu-l întrebară nimic, se vede treaba că nu ştiau de ce lipsise cu o zi înainte. Biciuşcă însă nu era şi nu veni nici zilele următoare la lucru. Spuneau băieţii că dăduse norocul peste el, cîştigase o maşină la loz în plic.

(Perpetuum comic ’88, pag. 77)