La dentist

        M-am aşezat pe scaunul stomatologului şi am spus:
        — Cu părere de rău trebuie să vă spun că injecţiile cu anestezice nu au asupra mea nici un efect.
        — Fleacuri — spuse cu hotărîre tînăra doctoriţă, cu tot aplombul celor douăzeci şi cinci ori douăzeci şi şase de ani ai săi. Şi, mi-a făcut o injecţie. Staţi aici, imediat o să simţiţi cum vă înlemneşte colţul gurii.
        Am stat corect şi am aşteptat dar, ca de obicei, nimic deosebit nu s-a petrecut cu mine.
        — Nici gingia nu şi-a pierdut sensibilitatea? — întrebă ea încruntîndu-şi fruntea drăgălaşă.
        Am dat din cap. Îmi atinse gingia cu nu ştiu ce instrument iar eu am ţipat de durere.
        — Da-a-a, da, un caz ciudat, — spuse doctoriţa. Mai staţi un pic, pînă mă ocup de alţi pacienţi.
        Stăteam şi ascultam: patru tinere doctoriţe discutau de mama focului, aplecate deasupra pacienţilor din scaune.
        — Nu, nu, orice aţi spune, — povestea înfierbîntată o brunetă picantă — ansamblul „Los Iraqueiros" e de o mie de ori mai bun ca „Van-Van"...
        — Ieri am văzut filmul „Frumoasele noastre zile", — ciripi o blondină înaltă, suplă ca o trestie. Dar de unde zile frumoase, că imaginea era aşa de mohorîtă, de te tăiau lacrimile, mai ales la sfîrşit cînd el...

        — Ştiţi, aţi auzit, ieri, la magazinul de peste drum de gară au fost nişte pantofi nemaipomeniţi, cu toc din acela ultramodem...
        — Cum vă place Ramon? Ei, care, ăla care-i mîna dreaptă a şefului. El şi cu sora-şefă...
        — Ia te uită, nici n-aş fi crezut să-i acorde ăleia careva o cît de mică atenţie...
        — Pulovăraşe bej...
        — Mereu acră şi rea ca o harpie...
        — Păi şi e o harpie. A pus pe fugă pînă acuma vreo şapte bărbaţi...
        — Bej, cu mîneci raglan...
        — A, ştiu, ungureşti...
        — Pantofi?
        — Ei, pantofi! Pulovăre...
        — Şi fără mîneci raglan merge...
        — E drept că e o harpie, dar şi Ramon e o poamă...
        — Pauline!...
        — Raglan...
        — El e un bleg, iar raglanul...
        Simţeam cum capul începe să mi se învîrtă mai repede şi mai repede. Şi, în acest moment, s-a apropiat doctoriţa mea. În mod automat am deschis gura.
        — Doare? — a întrebat ea.
        — Nu — am mormăit eu.
        — Păi vedeţi?
        Îmi băgă în gură nu ştiu ce instrument, dar nu mai simţeam nimic. Cu o iuţeală nemaipomenită, în minte îmi venea chipul totuşi necunoscut al lui Ramon, încălţat cu nişte ghete cu mîneci. Bineînţeles, bej şi model raglan. Şi alături, sora-şefă pe care, la fel, n-o văzusem în viaţa mea. Pentru prima oară am înţeles ce înseamnă „să-ţi descînte" cineva dantura.

În româneşte de ROXANA SABĂU

(Perpetuum comic ’87, pag. 226)