Elemer Otto Oliver

        Cînd iau în mînă „Literatul", am o senzaţie plăcută. Ştiu dinainte că şi noul număr e o dezminţire a falsei, mic burghezei opinii potrivit căreia scriitorii, poeţii, sînt invidioşi şi îşi recunosc unii altora calităţile, talentul, fără pic de plăcere.
        Primul articol pe care-l citesc în ultimul număr, e cel al lui Oliver — un elogiu al minoromanului lui Elemer. Nu m-am exprimat bine. Nu e vorba despre un elogiu obişnuit, ci despre o mărturie entuziastă, caldă, incandescentă chiar. Din fiecare rînd reiese o încîntare sinceră. Prin cuvinte pline de patos Oliver atrage atenţia cititorilor asupra faptului că în lumea de simţire şi idei a lui Elemer palpită o întreagă galaxie de micro şi macrocosmosuri, de la copilul-monocelulă la ceaţa Andromedei. Fiindcă — după cum scrie Oliver — Elemer e profund acordat în realitatea contemporană. Talentul lui ieşit din comun „datorîndu-se provenienţei dintr-o familie modestă, în ziua de azi autorul aflîndu-se în exact aceeaşi situaţie". Frumos, impresionant articol.
        Răsfoiesc revista în continuare şi descopăr cu bucurie recenzia pasionată a lui Elemer despre ultima epigramă a lui Oliver — creaţie care a stîrnit senzaţie. Elemer se înclină cu veneraţie în faţa uriaşului talent cu care Oliver a creat micuţa perlă literară. Şi se arată mîndru de prietenia reciprocă pe care o are cu autorul epigramei. Stăruie îndelung asupra primei lor întîlniri de la „Cucuruzul verde" şi consacră o parte a articolului prezentării lui Oliver-copilul, Oliver-adolescentul şi, în fine, a lui Oliver-adultul.
        Răsfoiesc în continuare şi-mi sare în ochi poezia omagială a lui Otto, închinată sărbătoririi în anul viitor a şapte ani de cînd Oliver şi-a încercat aripile literare. Poem sonor, admirabil realizat. Are nucleu incandescent şi miriade de stele, circulaţie sanguină şi armonie, arc parabolic şi o turmă de oi care se-ntoarce acasă. Din aceste imagini poetice, e sugestiv conturat copleşitorul profil al lui Elemer ajuns pe culmile carierei.
        Continui să răsfoiesc şi constat cu mulţumire că Oliver îşi scoate pălăria în faţa geniului lui Otto. Asta á propos de o traducere. Traducerea unei nuvele.
        În cele din urmă, dezleg rebusul din „Literatul". Cuprinde încrucişarea unei fraze memorabile de-a lui Elemer, referitoare la „importanţa inexorabilă a criticii principiale", dezlegătorii corecţi urmînd a primi, prin tragere la sorţi, toate cele zece exemplare din recent apăruta „Salcie" a lui Otto.

(Perpetuum comic ’87, pag. 253)