Să luăm, de pildă, anul şcolar.
Băieţii noştri au manifestat o înclinaţie precoce pentru bătaia cu ceilalţi băieţi, pentru intratul cu bicicleta în maşina directorului şi pentru primirea în moalele capului a unor lovituri cu bîta de baseball în timpul recreaţiilor. Din întîmplare, după cîte s-ar părea, Newton şi-ar fi putut încheia studiile despre gravitate doar urmărindu-i cum cad din copaci.
Carnetele de note ale fetelor, atunci cînd nu se pierdeau în drum spre casă, indicau un real talent la desen, în fiecare oră, în afară de ora de desen. Fetele mai aruncau şi cocoloaşe de hîrtie pe ferestrele claselor, fapt ce le făcea să crească şi mai mult în ochii băieţilor.
În timpul vacanţelor de vară copiii mei atingeau „vîrful de formă". Cînd mă întorceam de la lucru, nevastă-mea îmi prezenta detaliat, ca pe un fel de aperitiv, un Raport Asupra Delictelor Zilei, în care O Persoană sau Persoane Necunoscute:
(a) Tăiaseră bunătate de păr blond al fiicei mai mici;
(b) Tăiaseră în două furtunul de stropit grădina;
(c) Acoperiseră pereţii şi tavanul camerei de zi cu poze ale formaţiei Beatles, folosind două suluri de bandă de lipit;
(d) Subtilizaseră o bancnotă de zece dolari din portmoneul bunicii;
(e) Rupseseră un puiet de paltin roşu, cumpărat doar cu o săptămînă înainte;
(f) Demontaseră combina mea stereo ultramodernă, după toate probabilităţile pentru a lua un magnet, magnet care acum nu mai era de găsit;
(g) Aduseseră în casă o pungă de hîrtie cu 100 de salamandre care acum se mişcau slobode prin casă.
Toţi copiii îşi exprimaseră marea surpriză la auzul acestor evenimente şi tăgăduiseră orice legătură cu ele, pînă şi fata cu părul proaspăt tăiat.
Nevastă-mea avea însă grijă să-mi furnizeze cîteva puncte de reper în rezolvarea acestor enigme. Camera băieţilor dăduse la iveală o cutie uriaşă de frişcă în valoare de zece dolari, ceea ce reprezintă, trebuie să recunoaşteţi, a naibii de multă frişcă.
Nevastă-mea mă soma cu insistenţă, aproape ţipînd: „Dar tu ce măsuri ai de gînd să iei? Eu singură nu pot să asigur toată disciplina în familia asta".
De multe ori, sînt sigur, firea mea înţelegătoare şi ezitarea mea în a-i oferi un răspuns care să-i închidă gura făceau ca situaţia să nu se deterioreze şi mai mult. În cele din urmă, într-o seară, mi-am anunţat decizia.
„Anul ăsta îi trimitem în tabără. Pe fete, cel puţin. Sînt destul de mari de-acum".
„Dumnezeule", a exclamat nevastă-mea, „cred că şi de data asta ai găsit soluţia cea mai potrivită"!
La care a scos cît ai clipi un teanc de pliante cu taberele de vară pe care e clar că începuse să le strîngă încă de la prima ei naştere.
Fiecare tabără de copii, am descoperit noi, era „situată într-un superb cadru natural, la marginea unui lac de o frumuseţe nemaiîntilnită". Fiecare tabără punea la dispoziţia fiecărui copil nu mai puţin de „ZECE CONSILIERI EXPERIMENTAŢI, MASĂ EXCELENTĂ şi o ambianţă tonifiantă, mobilizatoare în care copilul îşi poate dezvolta aptitudinile fizice şi sociale atît de necesare în lumea contemporană".
Am ales pînă la urmă Tabăra Mononucleoză pentru fete, pe de o parte fiindcă se afla pe o insulă, împiedicîndu-le astfel să evadeze, pe de altă parte fiindcă broşura susţinea că:
„La întoarcerea copilului dv. din Tabăra Mononucleoză cu mare greutate îl veţi recunoaşte ca fiind acelaşi copil".
„Asta-mi place", a hotărît nevastă-mea.
Aşa că, într-o după-amiază însorită, ne-am depus fiicele cu sacii lor marinăreşti pe malul insulei şi apoi ne-am îndepărtat trăgînd vîrtos la rame. (Motorul bărcii pe care o închiriasem nefiind dispus să pornească.) Două săptămîni mai tîrziu ne-am întors pentru a ne descoperi fiicele în exact acelaşi aranjament, făcîndu-ne să ne minunăm foarte.
În timp ce mă luptam să pornesc aceeaşi barcă cu motor, am întrebat bine dispus: „Ei, fetelor, cum v-a plăcut prima voastră tabără de vară?"
Anne, fiica mai mare, a răspuns: „Ne-a plăcut mult. Dar parcă erau prea mulţi şerpi pe insulă".
„Şerpi"? a urlat nevastă-mea, înşfăcînd ramele şi apucîndu-se să vîslească din toate puterile. Nevastă-mea are oroare de şerpi. Barbara, fata cu noua coafură, a intrat şi ea în vorbă: „Eu am văzut odată şi-o cobră neagră".
„Nu fi proastă", a apostrofat-o Anne. „Erau toţi şerpi cu clopoţei. Eu mă pricep la şerpii cu clopoţei".
Cu nevastă-mea trăgînd nebuneşte la rame am ajuns la mal în mai puţin de jumătate din timpul luat la ducere. După ce ne-am instalat vii şi nevătămaţi în maşină, am întrebat: „Cum a fost cu orele de sport?"
„Se ţineau doar dimineaţa", a răspuns Anne. „Atunci luam lecţii de înot şi eram îmbrînciţi de la trambulină indiferent dacă ştiam sau nu să înotăm. După-amiaza consilierii făceau plajă".
„La mal apa era plină de cioburi de sticlă", a completat Barbara. „De trei ori m-am tăiat la picior".
„Nu erau numai cioburi de sticlă", a corectat-o Anne. „Mai era şi grămada aia de ierburi".
„Vorbeşti de nisipurile mişcătoare?" a întrebat Barbara. „A da, acolo unde doamna aia m-a tras afară cînd mă afundam pentru a patra oară".
„Partea cea mai nostimă", şi-a amintit Anne, „a fost atunci cînd ţi-a intrat cuiul ăla ruginit în picior şi a trebuit să ţi-l scoată cu cleştele şi cleştele ia-l de unde nu-i".
În seara aceea nevastă-mea mi-a reproşat: „Tu cu taberele tale de vară!"
Şi totuşi, pînă în vara următoare a trecut din nou în tabăra mea, hotărîndu-ne să mai facem o încercare. Am eliminat toate taberele bîntuite de şerpii cu clopoţei şi ne-am oprit asupra taberei de Cowboy. Broşura promitea să ne înveţe fetele Cadrilul, Ştiinţele Naturii, Diverse Meşteşuguri, Badmintonul, Echitaţia, Săriturile Peste Obstacole, Tenisul, Luarea Urmelor, Aruncarea Potcoavelor în Băţ, Tirul Cu Carabina, precum şi esenţa democraţiei şi a responsabilităţii faţă de comunitate. Părea un program foarte încărcat dar la Tabăra de Cowboy exista şi SUFICIENT TIMP PENTRU RELAXARE. Un bazin încălzit, de dimensiuni olimpice, era aproape pe terminate.
Mult prea curînd însă, fetele au fost din nou acasă. De data aceasta cu daruri pentru fiecare.
„Ia priveşte", a exclamat cu glas tremurat nevastărmea, nefumătoare înveterată. „Barbara mi-a făcut o scrumieră din cremene. Nu-i aşa că-i frumoasă?"
Eu m-am ales cu un portofel din ghimpi de porc spinos, în culori ţipătoare.
„Cum a fost la Tabăra de Cowboy?" am întrebat eu.
Anne a răspuns: „Odată am căzut din patul de sus pe podeaua de ciment şi m-am trezit de-abia cînd doctorul mi-a pus lanterna în ochi. După aceea m-au adormit acolo, pe podea".
Barbara a îndemnat-o: „Povesteşte-i cum ai mers sub burta calului, Anne".
Anne mi-a povestit: „Asta pentru că uitaseră să strîngă bine şaua. Ce mă mai durea cînd mă lovea calul cu picioarele în cap, şi mereu în acelaşi loc!"
Nevastă-mea s-a făcut palidă la faţă, aşa că am schimbat vorba: „Să lăsăm caii. Excursii pe munte n-aţi făcut?"
„Ba da, urcam muntele şi ne uitam la cei doi cai morţi", a spus Anne. „Unul fusese lovit de trăznet iar celălalt se încurcase într-un gard de sîrmă şi au trebuit să-l împuşte. Era un miros! Iar după-amiezile aveam şi lecţii de vînătoare. Consilierii se ascundeau cu toţii iar noi ne petreceam după-amiezile încercînd să-i găsim. Asta ne lua vreo patru ore".
„Bazinul", am încercat eu, plin de speranţă, „bazinul încălzit..."
„A, bazinul încă nu-i terminat. Poate că la anul. Odată ne-am suit cu toţii într-un camion şi am mers la un lac. Dar am nimerit peste un curent de fund şi-am făcut cu toţii gripă".
Cealaltă fiică a continuat: „Gripa a făcut înconjurul taberei de trei ori şi de trei ori m-am molipsit şi eu. Dar cu trasul la ţintă ce ne-am mai distrat! Carabinele mai că nu-mi zburau din mîini! Dar mie îmi plăceau pistoalele. Acum pot să desfac un revolver Smith and Wesson şi să-l fac la loc în 42 de secunde. Ne duci să vedem ’Bonnie şi Clyde’?"
„Nu", am făcut eu.
Vara următoare am eliminat un şir întreg de tabere fiindcă acum fobia nevesti-mi includea, pe lîngă şerpii cu clopoţei, caii şi armele de foc. Ne-a plăcut la amîndoi cum sună Tabăra Pinilor Foşnitori, care promitea să facă din copiii noştri adevăraţi îngeri păzitori ai familiei, cu o matură filosofie a vieţii şi cu o deplină stăpînire a francezei conversaţionale. Argumentul hotărîtor a fost că Tabăra Pinilor Foşnitori avea propriul ei spital, cu un program de 24 de ore din 24. De data aceasta ne-am trimis toţi cei patru copii, în speranţa că vor sta cu ochii unii pe alţii în timpul lecţiilor de vînătoare.
În mod miraculos, s-au întors cu toţii, bronzaţi şi odihniţi. Pentru prima oară de la luna de miere eram şi noi bronzaţi şi odihniţi. La cină, în seara aceea, am pus obişnuita întrebare:
„Cum a fost la Tabăra Pinilor Foşnitori?"
Anne, veterana, a raportat că Scott se rătăcise prin pădure la prima lui lecţie de vînătoare. Petrecuse toată noaptea la o fermă.
Ea cîştigase o cursă de bărci, chiar dacă se răsturnase în mijlocul Lacului Opeongo. „Pe-acolo furtunile se iscă din senin, e o distracţie!"
„Sper că aveaţi la voi vestele de salvare", am îngăimat eu.
„Bineînţeles", m-a asigurat ea. „Dar s-au desfăcut cînd ne-am întors cu fundul în sus. Mai întîi trebuie să salvezi catargul. Dacă se scufundă catargul, care costă 60 de dolari, ai încurcat-o cu consilierii".
„Şi nu ţi-a fost teamă?"
„Nu chiar aşa de mult ca atunci cînd m-a lins ursul pe faţă".
„U r s u l"? am spus eu, pierit.
„În excursia cu canoea. De-abia îmi băgasem capul în sacul de dormit. Două canoe se împotmoliseră şi a trebuit să înnoptăm lîngă o grămadă de gunoi".
Nevastă-mea leşinase şi alunecase pe podea. În timp ce fetele o stropeau cu apă pe faţă, i-am luat la întrebări pe băieţi.
„A fost ca lumea", a zis Scott, în vîrstă de nouă ani. „În cabana noastră era un băiat care înjura mereu, pînă cînd consilierul s-a enervat şi l-a azvîrlit afară. Pe urmă l-a tîrît înapoi şi l-a azvîrlit în pat. L-a burduşit bine pînă a început să-l doară mîinile dar băiatul tot mai înjura..."
„Dar atunci cînd am fost cu autobuzul?" a intervenit Angus, în vîrstă de opt ani. „Am făcut o excursie cu autobuzul în oraş fiindcă am avut cea mai curată cabană. Şi un ţînc care o făcea pe deşteptul s-a aşezat pe locul lui Scott. Şi Scott i-a dat în cap cu rucsacul. Dar în rucsac era şi un borcan cu gem. Şi nu mai ştiai care-i sînge şi care-i gem. Pe urmă Scott s-a ascuns în pădure".
Nevastă-mea începea să-şi revină, aşa că le-am spus repede: „Bine, bine. De-ajuns. Nu-mi mai povestiţi nimic".
Copiii au fost dezamăgiţi. „Nu vrei să auzi de părinţii ăia bogaţi şi trăsniţi care au venit cu avionul în ziua de vizită, împreună cu toate păpuşile Muppets?"
„Nu", le-am retezat-o eu. „Mîncaţi-vă budinca!"
În româneşte de PETRU IAMANDI
(Perpetuum comic ’87, pag. 218)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu