Iată-mă instalat comod în pernele cam uzate, ce-i drept, dar confortabile ale taxiului, încîntat de a fi transportat acasă, pe o vreme atît de mizerabilă şi încă la miezul nopţii. De fapt datorez totul intervenţiei energice a taximetristului. Pe cînd numeroşii mei concurenţi — uzi leoarcă de nemilosul potop, rîvnind cu toţii la această adevărată barcă de salvare — se agitau gesticulînd şi proferînd expresii tari, acesta m-a apucat, m-a tras în maşină şi pe-aci ţi-e drumul.
Recunoscător şi cu inima uşoară am început să fredonez refrenul unui şlagăr, era vorba despre un automobil: tu-tu, tu-tu!
— Lăsaţi-o baltă! N-am nevoie de gălăgie în maşina mea! a intervenit şoferul. Am şi eu nervii mei!
N-am avut prea mult răgaz să-mi continui gîndurile, căci taxiul s-a şi oprit:
— Face exact 14 mărci şi cincizeci.
Cu mîna tremurătoare mi-am scotocit ultimul mărunţiş. N-a fost chip să strîng mai mult de o marcă şaptezeci.
— Îmi pare sincer rău, m-am bîlbîit pierdut, aşa ceva mi se-ntîmplă pentru prima dată...
— Nu cumva n-aveţi bani?!
— Ba da, ba da. Numai că nu momentan. Poate sînteţi atît de amabil să-mi notaţi adresa dumneavoastră, veţi primi banii prin mandat poştal.
În următoarele cinci minute am audiat o prelegere cît se poate de concludentă despre răutatea lumii în general şi despre lipsa mea de caracter în special. Am încercat să-l liniştesc:
— Garantez că nevastă-mea e încă la pîndă. Dau fuga pînă sus şi mă întorc imediat.
— Slăbiţi-mă cu trucurile astea răsuflate! Vreţi să dispăreţi într-unul din blocurile alea înalte, care seamănă ca două picături de apă. Nu, nu, haideţi cu mine la poliţie!
— Vai de mine, numai asta nu!
Mă şi vedeam la ziar, cu comentariile vecinilor chestionaţi asupra comportării mele dubioase din ultima vreme. De aceea i-am făcut o propunere disperată:
— Domnule dragă, să facem un tîrg: luaţi această pălărie din piele. M-a costat şaizeci şi una de mărci.
— N-aţi vrea cumva să fac pe maimuţoiul, de dragul dumneavoastră, cu clopul ăsta pe cap?!
Deodată, mă privi cu interes:
— Cămaşa ce măsură are?
— Patruzeci şi trei, sau aşa ceva. De ce?
— Dezbrăcaţi-o. Pentru lucru în grădină merge. Şi să terminăm odată cu bîlciul ăsta!
Am priceput, mi-am scos cămaşa de pe corp, asudat de teamă cum eram, şi i-am îndesat-o în mînă.
— Cît a costat? s-a interesat el.
— Cincizeci şi trei de mărci. Mi-am cumpărat-o abia vinerea trecută. Dar luaţi-o, sînt atît de bucuros că am putut cădea la învoială.
Am vrut să ies cît mai repede din taxi, dar el m-a tras înapoi. Scotocind în despărţitura pentru mănuşi, a scos o pereche de ochelari de soare destul de şic.
— Ce să fac cu ăştia?!
— Asta-i treaba dumneavoastră şi, ca să zic aşa, restul sumei de plată. Ca să nu spuneţi apoi despre mine că v-am înşelat. Vă cred capabil de aşa ceva. Şi acum vă rog să dispăreţi din maşina mea. Nu vreau să mai am de-a face niciodată cu dumneavoastră.
Aceeaşi dorinţă o aveam de fapt şi eu.
Şi totuşi, din pură întîmplare, am nimerit din nou în taxiul lui. Parcă era un făcut: tocmai veneam cu soţia de la gară. De altfel, nu-mi fusese de loc uşor în acea noapte îngrozitoare să-i explic de ce mă întorsesem acasă cu ochelarii de soare, dar în maieu.
L-am recunoscut imediat pe taximetrist, deşi nu purta cămaşa mea. De teamă, m-am retras discret în colţul întunecos, fără să scot o vorbuliţă.
În sfîrşit, am ajuns la destinaţie şi am întrebat scurt:
— Cît face?
A răspuns pe un ton neutru, dar la obiect:
— Cravata şi mănuşa stîngă!
În româneşte de ANA-MARIA URZICĂ
(Perpetuum comic ’87, pag. 231)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu