Cei trei corbi

        — Domnule general!
        — Ce-i, colonele?
        — Consider de datoria mea să vă anunţ că aici, în tabără, se petrec lucruri extraordinare.
        — Te ascult colonele!
        — E sigur, dar absolut sigur, că unul din soldaţii noştri s-a simţit dintr-o dată rău, apoi din ce în ce mai rău. După un timp l-a apucat o durere groaznică de stomac şi... a vomitat trei corbi. Trei corbi vii...
        — Ce zici c-a vomitat?
        — Trei corbi, domnule general!
        — Ei drăcie!
        — Nu sînteţi de părere şi dumneavoastră, domnule general, că-i ceva extraordinar?
        — Domnule colonel, nu ştiu ce să cred. O să raportez acum, pe loc, la minister. Cîţi zici că erau?
        — Trei, domnule general!
        — Nu cumva te înşeli?
        — Nu, domnule general, sînt trei.
        — I-ai văzut cu ochii dumitale?
        — Nu, domnule general, dar precis sînt trei.
        — În sfîrşit dacă zici dumneata, deşi e ceva de necrezut! Cine v-a informat?
        — Maiorul Epaminonda.
        — Spune-i să vină imediat la mine, şi-n timpul ăsta eu o să transmit vestea mai departe.
        — Am înţeles domnule general!

*

        — Maior Epaminonda!
        — Ordonaţi, domnule general!
        — Ce-i cu povestea aceea cu cei trei corbi?
        — Trei corbi?
        — Da, domnule maior!
        — Eu ştiu că erau doi, doi şi nici unul mai mult!
        — Bine doi sau trei totuna e. Chestiunea e să verificăm dacă, în cazul de faţa, este sau nu vorba de corbi.
        — Corbi sînt, domnule general.
        — Şi cum s-a întîmplat?
        — Nimic mai simplu, domnule general. Soldatul Pantaleon are, în satul lui, o drăguţă... o bruneţică grozavă. Şi se zice că are nişte ochi, domnule general!... Două stele! Şi ce gură! O privire ucigaşă, un surîs drăcesc, o talie mlădioasă şi nişte gropiţe în obraji...
        — Domnule maior!!!
        — Ordonaţi, domnule generali
        — Fii te rog scurt şi treci peste toate amănuntele neoficiale!
        — Cum ordonaţi dumneavoastră, domnule general!
        — Ce a fost, în sfîrşit cu corbii?
        — Foarte simplu: băieţaşul acela, întristat de moarte din cauza fetişcanei de care v-am spus, nici nu vroia să audă de mîncarea de la cazan, nu mai punea nimic în gură, astfel încît s-a îmbolnăvit de stomac şi a început să vomite cît e ziua de lungă. Ei, şi tot vomitînd aşa, deodată, buf... doi corbi.
        — I-ai văzut cu ochii dumitale?
        — Nu, domnule general, eu vă transmit numai ceea ce am auzit!
        — De la cine?
        — De la căpitanul Aristofan.
        — Cu dumneata am terminat. Spune-i căpitanului să vină imediat la mine.
        — Prea-bine, domnule general.

*

        — Căpitane Aristofan!
        — La ordinele dumneavoastră, domnule general!
        — Cîţi corbi a vomitat soldatul Pantaleon?
        — Unul, domnule general.
        — Abia aflasem că sînt doi şi nu cu mult înainte era vorba de trei.
        — Nu, domnule general, nu este vorba, din fericire, decît de unul. Dar, cu toate acestea, cred că o să fiţi de acord cu mine, că e de ajuns şi unul pentru ca acest caz să poată fi considerat cu totul extraordinar.
        — Sînt de aceeaşi părere, domnule căpitan!
        — Corbul, pentru un ornitolog, nu are nimic deosebit, domnule general. Căci ce este în fond corbul? Să nu-l confundăm însă cu cioara europeană, domnule general, care nu este altceva decît „Corvul Corax" al lui Linne. Specia despre care este vorba, în cazul nostru, aparţine bogatei familii a „răpitoarelor de zi" şi, după părerea mea, avem de-a face cu adevăratul şi necontestatul „Sarcoronfus" deoarece are, la rădăcina ciocului, respectivele proieminenţe care-l deosebesc fie „Vultur papa", de „Catartus", ba chiar şi de specia „Californianus". Totuşi, chiar şi cei mai iluştri naturalişti sînt de păreri diferite în ceea ce priveşte specia de vultur „Aura".
        — Căpitane!!!
        — La ordin, domnule general!
        — Ne aflăm cumva la ora de ştiinţe naturale?
        — Nu, domnule general.
        — Atunci, să revenim la ciorile noastre! Ce ştii despre corbul pe care l-a vomitat soldatul Pantaleon?
        — E lucru sigur, domnule general!
        — L-aţi văzut?
        — De văzut nu l-am văzut, domnule general, dar ştiu precis, de la locotenentul Pitagora, care a fost martor ocular al celor întîmplate.
        — Bine. Trimite-l atunci imediat la mine pe locotenentul Pitagora.
        — Cum ordonaţi dumneavoastră, domnule general!

*

        — Locotenent Pitagora!
        — Ordonaţi, domnule general!
        — Ştii ceva despre corbul acela?
        — Ştiu, domnule general, cum să nu ştiu. E, Într-adevăr, un caz rar, totuşi s-a cam exagerat un pic...
        — Cum aşa?
        — Pentru că nu este vorba chiar de un corb, ci numai de o părticică din el. Bolnavul n-a vomitat decît o aripă de corb, domnule general. Cum era şi normal, am fost foarte surprins şi am alergat imediat să-l înştiinţez pe domnul căpitan Aristofan. Mi se pare că nu a înţeles că este vorba numai de o aripă, ci de un corb întreg. La rîndul său i-a spus maiorului Epaminonda care, înţelegînd că sînt doi corbi, a transmis vestea mai departe colonelului Anaximandru, care a crezut că sînt trei corbi...
        — Dar... ce-i cu aripa aceea, sau, mă rog, ce-o fi fost?
        — De fapt eu n-am văzut-o, domnule general, ci sergentul Esop. De la el a pornit vestea.
        — La dracu! Să vină imediat, în clipa asta, sergentul Esop!
        — Vi-l aduc imediat, domnule general.

*

        — Sergent Esop!
        — La ordin, domnule general.
        — Ce are soldatul Pantaleon?
        — Este bolnav, domnule general.
        — Dar ce are?
        — Vărsături.
        — De cînd?
        — De azi noapte, domnule general.
        — La ce oră a vomitat aripa aceea de corb despre care s-a dus vestea?
        — N-a fost nici o aripă, domnule general.
        — Atunci, nenorocitule, cum de-ai răspîndit vestea că soldatul Pantaleon a vomitat o aripă de corb?
        — Vă rog să mă iertaţi, domnule general, despre asta ştiu o poezioară care sună cam aşa:
        Am o fetişcană
        Ochişorii ei,
        părul ei,
        pana corbului...
        — Destul gogomanule!
        — Prea bine, domnule general! Lucrurile s-au petrecut însă chiar aşa: cînd l-am văzut pe camaradul meu că a vomitat ceva ca smoala, mi-am adus aminte de poiezioara aceea şi-am spus: „a vomitat ceva negru ca pana corbului".
        — Să te ia dracu!
        — Asta-i, domnule general, şi de-aici s-a stîrnit toată povestea...
        — Să piei din faţa mea imediat, nătărăule!!
        Şi, pocnindu-se cu palma peste frunte, bravul general şopti:
        — Dar ştiu că şi eu am făcut-o! Cred că am pus în informarea pe care am trimis-o la minister, cinci, ba chiar şase corbi.
        Asta ca un succes extraordinar de campanie!

În româneşte de C. MARIN

(Perpetuum comic ’87, pag. 227)