„Unu... doi... trei... probă de microfon; îmi înregistrez vocea, ca s-o ascult cîndva, cînd va fi schimbată; deoarece, cu trecerea anilor, se schimbă, odată cu omul;... oare eu ce voi deveni? Probabil voi absolvi facultatea şi voi lucra. Aş vrea să fac ceva bun şi folositor. N-aş vrea să-mi fac carieră prin linguşeli! Apoi, ...apoi am să mă însor din dragoste şi nicidecum pentru că tatăl sau unchiul fetei sînt „cineva"; voi avea copii, pe care am să-i învăţ să fie veseli, cinstiţi şi iubitori. N-o să mă ploconesc la nimeni! Dacă voi avea dreptate, o voi spune deschis, în faţa oricui; nu mă voi ascunde după degete!..."
Vocea răsuna în toată casa, iar eu înlemnisem în faţa magnetofonului:
„Ce tot flecăreşte tipul acela? A înnebunit?"
Singurul lucru logic era să şterg, imediat, înregistrarea. Am întins mîna spre aparat, dar am retras-o, ca ars, căci s-a auzit o voce aspră:
„Ştiu că vrei să ştergi înregistrarea! Crezi, probabil, că prin aceasta vei îndrepta totul!? Nu se mai poate îndrepta nimic! Uite, răspunde-ţi tu însuţi la întrebările: Mai iubeşti pe cineva? Cîţi prieteni mai ai? Mai dansezi, uneori? Sau la..."
Am oprit magnetofonul şi am şters înregistrarea. Cu zece ani în urmă aveam douăzeci şi trei; ce ştie un om despre viaţă, la vîrsta aceea? Nimic! Îi e uşor să se aşeze în faţa microfonului şi să peroreze nişte jurăminte! Dar să te văd ce jurăminte îţi ies din gură după ce, cîţiva ani, te înfrunţi cu... realităţile vieţii!... Să te văd!...
În româneşte de VICTOR GORŞCOVĂZ
(Perpetuum comic ’87, pag. 215)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu