— Sincere felicitări!
— Mulţumesc.
— Îţi urez, în continuare, noi şi noi succese.
— Drăguţ din partea ta!
— Ai fost şi de astă dată formidabil.
— Mă rog!
— Ţi-am citit recentul tău volum pe nerăsuflate.
— Eşti prea amabil...
— Dimpotrivă, te admir — şi uneori chiar te invidiez — că pe lîngă multiplele probleme cotidiene, pe care le ai de rezolvat, mai ai timp şi de poezie!
— Mă strădui şi eu.
— Ei lasă modestia faţa de mine, prietenul tău cel mai bun, şi recunoaşte că toate îţi merg din plin!
— Nu-i chiar aşa!
— Auzi, chiar vrei să te cred?
— De ce te-aş minţi?
— Bine, dragule, doar nu poţi trece cu vederea tot ceea ce ai înfăptuit pînă acum!
— Nu-i nimic deosebit în ceea ce fac!
— Cum, adică, pentru tine docent, talentat cercetător al naturii, cu sute de invenţii şi diplome, cunoscut pe multe meridiane, sportiv de excepţie şi maestru al sportului, autor a cinci volume de poezii şi recent laureat al unui premiu internaţional, toate astea sînt puţine lucruri?
— Întocmai!
— Ce vrei să spui cu indiferenţa asta, faţă de propria-ţi activitate?
— Ceea ce îmi spune şi nevastă-mea, de cîte ori are ocazia:
„Degeaba ai titluri şi docenţe, degeaba eşti maestru al sportului, scrii poezii şi cîştigi premii, dacă în viaţa de familie nu eşti în stare să baţi cum trebuie un covor, să speli vesela fără să spargi farfurii, să încălzeşti mîncarea pentru copii fără să o arzi şi să faci nişte tîrguieli mai ca lumea!
— Şi atunci ce faci?
— Încerc să mă autodepăşesc...
(Perpetuum comic ’87, pag. 74)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu