IL BURCHIELLO
MOFTANGIUL FLORENTIN (1404—1448)
O apariţie cu totul insolită în impunătoarea frescă de artişti ai Renaşterii italiene se relevă prin personalitatea lui Domenico di Giovanni zis Il Burchiello, poet burlesc, născut la Florenţa în 1404 dintr-o familie mizeră şi numeroasă a unui tîmplar şi unei ţesătoare. Meseria lui de bază era aceea de bărbier, dar prin firea lui năstruşnică, înzestrată cu spiritul parodic şi ţîfna sarcasmului, îşi însuşeşte cu mult aplomb tehnica versificaţiei rimate, abordînd forma fixă a Sonetului, împănată cu un conţinut fantezist şi în răspăr, într-un stil ironist şi capricios, deseori anapoda (alla burchia). Sonetul practicat de Il Burchiello se deosebeşte de cel obişnuit (cu 14 versuri). fiind un sonetto caudato (de 17 versuri), cu ultimele trei versuri, de obicei concluzive şi subliniate printr-un distih, distih pointist pe care-l va prelua insistent mai apoi însuşi Shakespeare. Acest figaro plin de originalitate şi de bizarerii lexice, compuse aparent fără noimă şi cam în dodii, comparabile cu producţiile absurdului din ultima vreme şi cu maniera urmuziană, familiară nouă, îşi avea un atelier al său (bottega) pe via Calimala din Florenţa, unde, în afara clienţilor care serveau un „ras-tuns-frezat", se vînturau o seamă de amici intelectuali şi toată protipendada Florenţei, care se amuza vîrtos de stilul liric ai acestuia, la fel de executiv şi impetuos ca şi instrumentele sale meşteşugăreşti. Obişnuia, folosind impecabilitatea sonetului, să-i radă, să-i tundă la piele, să-i frizeze grotesc, ori numai să-i săpunească pe mulţi dintre concetăţenii săi, oricît de nobili ar fi fost. Din păcate, se arătase înflăcărat advers chiar al familiei Medici şi venerabilului renascentist Leon Battista Alberti declarîndu-se susţinătorul Albizzilor, astfel că, datorită vicisitudinilor politice, îşi atrase exilul la Siena şi mai apoi la Roma, fară ca vagabondajul, la care era silit, să-i corecteze optica socială permanent ironică, pusă pe şotii şi băşcălie.
Atelierul lui Il Burchiello se asemăna în multe privinţe cu bodega lui I.L. Caragiale, care nu constituia numai un dever comercial ci şi un post activ de observaţie socială şi tipologică a „Moftului Român" din 1893, iar acele momente şi schiţe, imortalizate după autentice modele, îi vor impune mai tîrziu şi acestuia un exil spiritual, prilejuindu-i interludiul berlinez.
Il Burchiello — Moftangiul Florentin („avant-la-lettre") a avut deseori de suferit din cauza humorului său inveterat şi răsvrătirii temperamentale, obligat să-şi mute mereu calabalîcul şi năravurile, dar şi incontestabilul său geniu, propagat încă din cursul vieţii în toate cetăţile Italiei. Astfel, influenţa sa creşte şi chiar în secolul următor scriitorul boem Francesco Doni (1513—1574) tipăreşte împreună cu un amplu comentariu, sonetele hazlii ale acestuia (Rime del Burchiello comentate), considerîndu-le încă din prezentarea paginei de gardă drept „pline de capricii, fantezie, umor, extravaganţă, gărgăuni, frenezie, arguţie, citate şi spirit" Cuvîntul introductiv este adresat „Moftului (sau Sictirului) Academic Ambulant" (Al negligente Academico Peliegrino) evocîndu-se în mod amiabil acea Academie nestatornică a lui Burchiello. De altfel, în 1549 se instituise la Veneţia şi o Academia dei Pellegrini, printre fondatorii căreia se număra şi Doni, acest publicist fertil de proză polemică, întîmplări şi portretizări isteţe, ca în „Dovleacul" (La Zucca) sau autor de schiţări utopice: „Lumi celeste, terestre şi infernale". Ca editor, îi publică lui Ortensio Lando prima ediţie tradusă în italiană a „Utopiei" lui Thomas More. Marele merit al lui Doni este inteligenţa şi spiritul său deschis către modernitate, fiind primul comentator şi printre cei dintîi editori, alături de Francesco Lasca (1503—84), care-l aclamă pe Il Burchiello.
„Moftangiul florentin" se înscrie glorios în galeria poeţilor glumeţi (giocosi), din tradiţia realist-burlescă a Sonetului italian renascentist, ilustrat atît de fascinant pe linia unor Rustico de Filippi, Folgore da San Gimigniano şi marelui Cecco Angiolieri, iar mai apoi Luigi Puici, Lorenzo de Medici şi îndeosebi Francesco Berni, cel care defineşte poezia de manieră bernescă.
Pentru a ilustra, de la bun început, spiritul agitat şi contradictoriu, dar veşnic vesel, rebel şi vitalist al lui Il Burchiello voi transpune aici unul din cele mai cunoscute şi antologabile sonete ale sale:
Cu briciul Poezia mea se ceartă –
Şi iaca io-s pricina ce-i urzică! –
Zicîndu-i ea: că pentru ce, adică,
Din scris pe Burchiello să-l despartă?
Ca la estradă, peste scalda fiartă,
Dă briciu-n brînci cu-arguţia-i peltică:
— Chiar dac-al meu discurs pe plac nu-ţi pică,
Cu-ngăduinţă, doamna mea, mă iartă!
De n-aş fi eu, nici apă, nici leşie,
Burchiello-al meu ar prinde o paloare
Ca mucul ars de ceară zmărăgdie!...
Iar ea-nspre el: — Te paşte-o grea eroare,
Că-n pieptu-i cald nu-i loc de sclivisie,
Ci-o-naltă năzuinţă-n suflet are!...
Ce-atîta faimă mare,
Legată d-un lighean şi de-o găleată?!
De-s drag cuiva, la şpriţ să-l văd - la plată!
Gîlceava dintre Brici şi Poezie e stăvilită prin intervenţia Poetului-bărbier, care se preface a-şi negocia dragostea după folosul consumatorului ordinar de crîjmă, amator de chilipiruri bahice şi ahtiat după „cinstiri" blagoslovite, plătite de alţii, asemeni personagiilor caragialeşti.
Printre numeroasele lucrări satirice atribuite lui Il Burchiello, se distinge în mod deosebit una care atinge culmile măiestriei atît prin dificultăţile tehnice cît şi prin fervoarea imaginativă şi asociativă, intitulată „Bufonul" (Mattacini). Opera respectivă este compusă din 10 sonete — codate, folosind pentru toate cele 10 sonete (170 versuri) aceleaşi rime, ceea ce ne duce cu gîndul la SONETUL-POTENŢIAL realizat de Raymond Queneau (pe care l-am transpus cititorilor români în revista „Luceafărul" — nr. 49/1986).
Socotind numai schema catrenelor (ABBA-ABBA), pentru cele 10 sonete sînt necesare cîte 40 de cuvinte consonante pentru cele 2 rime propuse, dificultatea amplificîndu-se în cazul transpunerii şi prin faptul că la rimele date se asamblează o tematică dată, căreia trebuie să i se urmărească periplul. Personajul sarcastizat este un bufniţoi sălăşluit în mijlocul unui castel ruinat, descris cu realism şi oroare, simbolizînd decadenţa şi degradarea unei societăţi contemporane pe care Burchiello o ura, demascînd-o şi sortind-o morţii şi forţelor oculte.
Păţaniile „bufniţoiului" hărtănit de d-alde hazoşii pierde-vară predispuşi la cruzime pot invoca o realitate politico-istorică şi soarta multor principi minori din medievala Italie. Nouă, însă, desfăşurarea sadicei acţiuni din bufonada burchiellescă ne aminteşte o povestire asemănătoare din copilăria lui Ion Creangă, cu nefericita pupăză din tei.
Prezentăm pentru prima dată cititorului român această prestigioasă operă din Quattrocento, demnă de un Perpetuum Comic.
IL BURCHIELLO-FLORENTINUL: BUFONUL
SONETUL
I
Slăvitu-Apolo, cînd şi cînd, trimeată
Pe-al său vlăstar, cu arc, săgeţi vîrtane,
Să bată-n turle la Vitralioane
Culcuşul Bufnei, bezna-mpîcloşată!
Sub stîlpi cocîrji, bîrlog bursucu-şi cată,
Stîrnind rocoina, ciorile croncane,
Transform-a sale ruine-n bastioane,
Sfruntînd pigmeii-n harţa-ntărîtată.
Văzui pe metereze-o ghionoaie,
Cum lilieci, paingi, la oaste-i cheamă,
Iar ei, din grote, botul şi-l bulbucă!
Dar coana Şote, coana Băşcăloaie,
Pe păsăruici dintr-ăstea le ia-n seamă,
Halind gogoşi necoapte de la ţîcă?
Ce-o fi scoţînd, cît rîcă?!
Zdup! Vîr-o-ntre cătuşi, cînd ruini provoacă!
Suceşte-i gîtul! Gata! Să mai tacă!
SONETUL
II
Se tot bosumflă Bufniţa-mbufnată
P-un virf de par, c-un cap cît un bostan e,
Scornind, către cintezi, orgolii vane,
Tot chirăie-nchircit, se-nfoaie roată!
Roteşte ciocul, cu-ochi focoşi, dilată
Sprîncenele, zburlindu-şi ghiare-avane,
Înhaţă paie-n pumni, snopind mormane,
Prăjindu-se-n nămiaza-nfierbîntată!
Cînd iaca păsărari, tîrlari, o droaie,
Ba şi-alţi vîntură-vînt, c-o bagă-n samă,
Spiţeri ce-ţi pun ventuzele pe-o bucă:
Ei fluviul Arno-n jghiab îl torn, şiroaie,
Găleata-ş bălăceşte şi-l destramă –
Mai retuşînd o hartă prea năucă!
O, tobe, harpe, ştiu că
Sunaţi! Iar tu, ce-o jumulişi în troacă,
Despică-i ţeasta, măduva de-i seacă!
SONETUL
III
Sloboade, drace-o nouă detunată:
Dă-n balamuc, dă-n ocnele tirane
Şi-unde-i viesparul de-ascuţit piroane
Şi-unde bondarii-s plumbi de puşcă-armată!
S-aştepţi doar pîn-se stîrnă zurba-n gloată,
Ţînţari şi licurici, vultori muscane,
Prin zmoală, sulf şi păpădii, catrane,
Împrăştie-i şi-adună-i: tu li-eşti tată!
Sună-n ţimbal, dă vestea-n hulubaie,
Unde-şi clocesc prăsila tor infamă
Cloncanii zgripţori, uliul să le-o ducă!
Iar tu să strigi c-o lungă vîlvătaie
Spre greerii ce dau prin grîne iamă,
Zvîrlind cu broaşte-n patrafir şi-n cucă!
Cu două paie-apucă
De plisc pe Barbaiani-l trage-n cracă –
Pui la proţap mai fraged să se coacă!
SONETUL
IV
Fortu-a căzut şi-azi drum bătut e, iată,
Vezi stîncă, geamuri, cărămizi, donjoane,
Zac una-ntr-alta, parcă-s macaroane
Răscoapte-n terciuirea lor trunchiată!
Guzgani şi furnicare-n jur s-arată
Cu foamete, ostateci şi prigoane,
Tresaltă-n zumzet bărzăuni cu toane,
Rumori, discordii, zarvă trăgănată.
Se-mbufnă Bufna, latră-nspre hîrdaie,
Spre paşi, spre ziduri, spre-ăi care-o aclamă –
Van ascunziş tot cată, zăpăucă!
C-o şi zării: ce mutră burdihaie,
Ce ochi holbaţi şi-aprinşi, c-o dublă flamă,
Ce zburlă-n pene, zmulse din perucă!
Hai, bufniţoi, tătucă,
Vede-te-aş gol şi da-te-aş în tărbacă –
Leşia-n clocot ţi-i pedeapsa, iacă!
SONETUL
V
Mai dă-i un buf, să-l opărească-ndată,
Juleşte-i ghiara, arde-l la flocoane,
La negi, la cruste, la-nvechite rane,
Tonsura freacă-i, hanţa scămoşată!
Cu cît s-afundă-i mai umflat, se-ngloată
Bolborosindu-i borşul prin pulmoane,
I-atîrnă limba, ochii din găvane,
Dar tot mai casc-a ciripi-n găleată!
Ce-ar sta printre claponi, în ţarc, brezaie!
De clopoţei copanele-i descoamă,
Iar, pîn-ce fleorţăiala se usucă,
Servantei zi-i c-am zis io să-l desfoaie
Şi-acilea-n ciuf să-l zgîndăre c-o clamă
Şi-un vraf de lipitori să-i introducă!
Şi-mbrobodind pe sucă,
Să-l strîngă-n laţ, c-un zgîlţ! De n-o să-i placă,
Sugrumă-l tu, ori io-l fac zob, din joacă!
SONETUL
VI
Vezi ţeasta-ntre crăcane spînzurată:
Cum stă-nchircit şi gîrbov pe ciolane,
Desigur poate-aude voci hultane,
Ori rupt la coastă-i, ori la beregată!
Podagr-o fi avînd? Ori vrea salată
De labe, pumni, ciomege barosane,
Ori lecuie-l de gîlci şi dă-i plocoane:
Cosaşi, şopîrle, furci, să-nghit-odată!
Piui! Că-l pocni şi ha pîntecăraie!
Pecetluiţi-i turul, puneţi vamă,
Să nu mai spurce-afişe pe ulucă!
Întoarcă-se la ăl hîrdău cu zoaie,
Lăsînd fîntîni şi rîuri, făr-de zamă,
Clare-n Parnas, nici lauri să n-aducă
Din mlada lui bursucă!
Ci-n timp ce-i trag răboj, l-însemn la moacă,
Din măruntaie fă-i un drob, să-i placă!
SONETUL
VII
Ăst păsăroi scîrbav scorni-n poiată
O muzică-n falset şi-n semitoane,
Făcu ca muza-n sonuri de claxoane
Să scheaune-n ihniri, ca dama beată.
Pornea pe timp pîclos, vreme-noptată,
Momind hulubi, stîrnind prin pruni hîrjoane,
Făcînd ochi dulci, proşca ciupeli şi rane,
Cu hipogrifii-n trîntă s-ar fi luată!
Ca papagalu-adus de la Cambaie,
Ţivlind spre grauri tonţi pre limba-mamă,
Gogoşi le-nşiră, snoave, coji de nucă.
Zis vegetarian - jurînd c-aşa e! –
Mult păsăret atrage-n jur şi-o samă
De chiţorani, cari, tenii, se-mbulucă!
Se ţine drept, doar nu că
De imbecil stă drept ca şpanga-n teacă,
Ba-i însuşi Frînge-Gît, d-alde Bîzdoacă!
SONETUL
VIII
Tu, mierlă-coţofană poligloată,
Tot croncăni la discursuri coţofane!
Dar un’se tunde prazul, ştii, cucoane?
Cu-al cui căuş e coşniţa-ndopată?
Cînd trăncăni, bombăni, mîrîi, cin-să poată
S-asculte-a tale predici, ca-n amvoane?
Din ce cleştar ies glaje diafane
Pentru sirop şi-apşoară parfumată?
Şi cîte braţe-afund are-o copaie
De creer sec? Iar pentru ampla-ţi coamă,
Coroană-ai vrea din sfeclă, ori vărzucă?
Dar cîte baniţi macini zilnic, gae,
Fărini, tărîţe-n cîte mori ceri vamă,
Cît fîn şi-oloi, făsui, te mai burducă?!
Doar, ăl care le-mbucă
Prea-i hămesit ori prea-mbuibat, neneacă!
Apolo-mi eşti? Ori Căpcăunul-Cloacă?!
SONETUL
IX
Măreţul turn de sticlă-aevea s-abată
Al Limbei curs pe trepte inumane,
Spre cer purtată de furnici titane,
Pînă-nspre slava norilor purtată!
Ea fu de-al ei Maestru orchestrată,
Pe cînd tuna şi fulgera-n cicloane:
Vai, dînsul - orb, ea - prinsă de bulboane,
El - huhurez, ea-n grotă-i transformată!
La-ntors, i-nconjurară-n drum puhoaie
De codobaturi, piţi, cintezi de seamă,
Chiar gîştele-şi uitară de lăptucă!
Dar, spre-a curma stîrnita hărmălaie,
Să vie-un barbăcot cu-aripi de scamă,
Să-l tragă dintre tufe pe bleojdiucă,
Să-i puie-n nas belciucă,
Să i-l cîrnească-n cleştişor, oleacă,
Cu cimbrişor şi izmă-n cap, să-i treacă!
SONETUL
X
Deci, iată ruina şi deruta toată,
Urmate de ţucale, glăji, ligheane!
Aici pică Maestrul de chiolhane –
Ostil lui Febus, ca podagra-n gheată!
Vezi, colea, broasca-nfiptă-n par, umflată,
Burduf de cîlţi şi-n cleiuri pe capcane,
Omizi şi urechelniţi, milioane;
Aici, pe Potta, Rilla fu să-l bată.
Castelul vechi, bîrlog vulpesc încai e,
Sub cioburi, sticle, şipuri, panăramă,
Cupolă, turn, dă buznai lăstărucă!...
Ici, cîntă Bufna-n tainica-i odaie!
Trec lebede şi cînepari de-aramă,
Dinspre Canare-n Insula Molucă...
Cîntaţi! Iar tu, nălucă
Glumeaţă, prinsă-n umbra ei, buimacă,
Depune-i cazu-n catastif, să zacă!
(Perpetuum comic ’87, pag. 21)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu