Gustarea

        ...Întîlnirea a avut loc în urmă cu douăzeci de ani! Pe vremea aceea locuiam la Paris, în Cartierul Latin, într-o cămăruţă ale cărei ferestre se deschideau spre un cimitir şi era atît de strîmtă încît abia izbuteam să respir. Dînsa, artista, după ce a citit una din cărţile mele, mi-a scris. I-am răspuns, mulţumindu-i pentru scrisoare. Mi-a scris din nou, anunţîndu-mă că în curînd pleca într-o călătorie şi va sta de vorbă cu mine. Din păcate, timpul ei fiind foarte măsurat, ar avea cîteva clipe libere abia joia următoare. Dimineaţa se va plimba puţin prin grădina Luxemburg şi mă întreba dacă aş fi de acord să ne întîlnim apoi, pentru o mică gustare, la „Foyot", un restaurant unde obişnuiau să ia masa senatorii Franţei, un local cu preţuri atît de piperate, încît niciodată nu mi-aş fi putut îngădui să-i calc pragul.
        ...Aveam în buzunar optzeci de franci-aur, calculaţi să-mi ajungă pînă la sfîrşitul lunii, şi o gustare, fie ea oricît de pretenţioasă, nu urma să mă coste mai mult de cincisprezece franci. Am socotit că, dacă mă hotăram să renunţ la cafea în următoarele două săptămîni, puteam să-mi îngădui acest lux.
        I-am răspuns deci prietenei mele de corespondenţă că joia următoare, la orele 11 şi jumătate, o voi aştepta în restaurantul „Foyot".
        Nu era deloc atît de tînără precum mi-o închipuiam, o apariţie mai degrabă impozantă decît tulburătoare, o femeie cam de patruzeci de ani, vîrstă plină încă de farmec, dar nu într-atît încît să mai poată trezi o pasiune la prima vedere. Mi s-a părut apoi că dinţii ei erau mai albi, mai mari şi mai incisivi decît s-ar fi cuvenit. Se vedea că îi face o deosebită plăcere să vorbească şi, bănuind că-şi va etala şi părerile despre mine, eram dispus să mă rezum a fi un auditor foarte atent.
        Cînd chelnerul, foarte stilat, a sosit cu lista de bucate am rămas înmărmurit, preţurile fiind cu mult mai mari decît socotisem eu.
        Însă, în chiar clipa aceea, dînsa m-a liniştit, fiindcă tocmai îmi spunea, cu o modestie pe care, în gînd, am binecuvîntat-o:
        — În ce mă priveşte, la prînz eu nu mănînc nimic!
        — Vă rog să nu-mi faceţi una ca asta! i-am răspuns eu mai rnult uşurat decît curtenitor.
        — De fapt, la prînz, nu mănînc, niciodată, decît un singur fel. Convingerea mea este că oamenii de azi mănîncă prea mult. Aş gusta însă puţin peşte. Aş fi chiar curioasă să aflu dacă în localul ăsta servesc şi somon.
        Întîmplător, era încă mult prea devreme pentru sezonul somonului, de aceea nici nu figura în lista de bucate. M-arn simţit totuşi obligat să-l întreb pe chelner dacă nu au cumva şi somon.
        — Da! mi-a răspuns el, prompt. Chiar acum cîteva clipe am primit un exemplar, o minunăţie, primul somon pe care avem plăcerea să-l oferim clienţilor noştri anul acesta. Vi-l recomand cu toată căldura!
        Chelnerul a întrebat-o, foarte politicos, dacă nu ar dori să guste şi altceva cît timp urma să se pregătească somonul.
        — Nu! s-a ferit dînsa, hotărîtă. Eu nu mănînc niciodată decît un singur fel! Doar dacă, din întîmplare, aţi avea puţin caviar.

        Am simţit, parcă, în inimă, un şoc. Bănuiam că preţul icrelor negre o să-mi zdruncine serios buzunarul, dar aşa ceva nu îndrăzneam să-i mărturisesc. Aşadar, am insistat pe lîngă chelner să facă tot posibilul şi să-i aducă prietenei mele caviarul. Pentru mine, în schimb, am ales „costiţe de berbec", un fel de mîncare „cotată" în lista de bucate la cel mai scăzut tarif.
        — Eu personal, a ţinut dînsa să sublinieze, nu te-aş sfătui să mănînci carne. Costiţele astea de berbec se digeră greu, dăunează sănătăţii şi te împiedică apoi să munceşti! Sincer să-ţi spun, eu n-aş îndrăzni să-mi încarc stomacul cu atîta carne!
        Trebuia acum să ne hotărîm ce băutură anume ar fi mai indicată.
        — Eu, a precizat dînsa, nu beau niciodată nimic atunci cînd iau o gustare.
        — Nici eu! m-am grăbit, ceva mai înviorat, să-i răspund.
        — Decît, poate, o picătură de vin alb, a continuat ea nestingherită, de parcă nu mi-ar fi auzit răspunsul. Vinurile albe, franţuzeşti, sînt atît de uşoare! Şi, pe deasupra, cît de reconfortante pentru o bună digestie!
        — Şi ce vin aţi dori, anume? am întrebat-o eu la fel de politicos ca şi mai înainte, dar cu inima cît un purice.
        Şi-a întredeschis uşor dinţii aceia atît de albi şi de incisivi, fericindu-mă cu un zîmbet strălucitor şi plin de cochetărie:
        — Doctorul meu mi-a recomandat să nu beau niciodată nimic, în afară de şampanie!
        Dacă îmi aduc bine aminte, auzind-o, de data asta m-am îngălbenit la faţă. Dar mi-am revenit destul de repede şi am comandat o sticlă mică, declarînd că mie doctorul îmi interzisese, cu desăvîrşire, să beau şampanie.
        — Atunci, dumneata ce bei?
        — Numai apă!
        A mîncat caviarul. A mîncat apoi şi somonul. Asta n-a împiedicat-o însă să vorbească cu dezinvoltură despre artă plastică, beletristică şi muzică. În timpul acesta eu îmi frămîntam mintea, încercînd să calculez la cît putea să se ridice nota de plată! Din clipa cînd mi s-au adus şi mie amărîtele acelea de costiţe de berbec, a început să-mi ţină o adevărată predică:
        — Văd că dumneata obişnuieşti să mănînci cam mult şi tot lucruri grele. Ceea ce este, te asigur, total greşit. De ce nu iei exemplu de la mine şi să mănînci un singur fel? Ascultă-mă pe mine, te vei simţi mult mai bine!
        — Bine, dar nici eu nu mănînc decît un singur fel, am încercat, eu, timid, să mă apăr, cînd chelnerul s-a apropiat din nou de masa noastră, ţinînd în mînă lista de bucate.
        Dînsa se întoarse spre mine ameninţîndu-mă, şăgalnic, cu degetul:
        — Nu, nu-i acelaşi lucru. Şi-am mai spus doar că eu, la prînz, nu mănînc nimic. Doar o mică gustare. Şi asta mai mult aşa, ca un prilej pentru o şuetă. Acum, spre exemplu, mi-ar fi imposibil să mai mănînc ceva. Decît, ştiu eu, dacă s-ar găsi un pic de sparanghel. Mi-ar părea rău să plec din Paris fără să fi mîncat sparanghel.

        Am simţit că junghiul din inimă se accentuează. Întîmplător zărisem sparanghel prin magazine — nişte lujere uriaşe — foarte îmbietor, ce-i drept, dar şi îngrozitor de scump.
        — Doamna ar dori să ştie dacă aveţi cumva sparanghel? l-am întrebat eu pe chelner, sperînd, cu disperare, să-mi răspundă că nu au. Am văzut însă cum faţa lui blîndă şi liniştită de patriarh se destinde într-un zîmbet fericit, asigurîndu-mă că au sparanghel, cu lujer mare, ceva nemaipomenit şi fraged. N-am avut deci încotro şi am comandat sparanghelul.
        — Dumneata nu vrei?! m-a întrebat dînsa mirată.
        — Nu, eu nu mănînc niciodată sparanghel! am spus hotărît.
        — Ah, da, am auzit şi eu că există unii oameni cărora nu le place. Dar, de dumneata nu mă mir, sînt sigură că ţi-ai pervertit gustul tot mîncînd atîta carne!
        Am aşteptat deci să i se pregătească sparanghelul. Începusem să intru de-a binelea în panică. Acum nu-mi mai puneam întrebarea cîţi bani o să-mi mai rămînă în buzunar, ci mult mai grav, dacă o să-mi ajungă sau nu să plătesc nota.
        ...S-a adus şi sparanghelul. Era o bucată mare, apetisantă, înotînd în grăsime. Aroma untului topit îmi gîdila îmbietor nările. Priveam cu jind cum femeia aceasta îngrozitoare îngurgita sparanghelul bucăţică cu bucăţică şi mi se părea că trăiesc o adevărată dramă!
        În sfîrşit, l-a dat gata.
        — Cafea? am întrebat-o eu.
        — Desigur, dar, mai înainte, o îngheţată!
        Între timp, după toate frămîntările care mă chinuiseră, ajunsesem la acea stare de prostraţie cînd totul începe să-ţi devină indiferent. Mi-am îngăduit deci să comand şi pentru mine o cafea, iar, pentru dînsa, îngheţată şi cafea.
        — Îţi mărturisesc, mi-a spus ea în timp ce consuma îngheţata, că există ceva în care cred cu adevărat: că omul trebuie să aibă tăria să se ridice de la masă cu impresia că nu s-a săturat şi că ar putea, cu uşurinţă, să mai mănînce încă ceva.
        — Vreţi să spuneţi că vă mai este încă foame? am întrebat-o eu năucit de-a binelea.
        — O, nu! Mie nu-mi este niciodată foame. Ţi-am spus, că de fapt, nu mănînc niciodată nimic la prînz. Iau o ceaşcă de cafea dimineaţa, apoi mai mănînc un pic abia seara, dar la prînz, ţi-am spus, nimic, decît un singur fel. Mă refeream însă la dumneata, care mănînci atît de mult!
        — Ahaa! am îngăimat eu, perplex.
        Apoi s-a întîmplat ceva îngrozitor! În timp ce aşteptam să vină cafeaua, l-am zărit pe chelner cum păşea zîmbitor spre masa noastră, ţinînd în mînă un uriaş coş cu piersici. Erau ca obrajii îmbujoraţi ai unei copile nevinovate, coloritul lor era viu şi strălucitor, amintind parcă un peisaj campestru de pe meleagurile Italiei. Dumnezeu ştie cît puteau să coste! Aveam s-o ştiu şi eu ceva mai tîrziu, acum însă mă uitam la invitata mea, care muşca cu poftă dintr-o piersică.
        — Ei vezi, ţi-ai încărcat stomacul cu carne — spunea ea, referindu-se mereu la nenorocitele „costiţe de berbec" — şi acum nu mai poţi să guşti şi dumneata măcar o piersică. Uită-te însă la mine, eu, care n-am mîncat aproape nimic, îmi pot permite să mă desfăt din aceste minunate piersici!
        Cînd a sosit, în sfîrşit, nota de plată mi-am dat seama uşurut totuşi, că din banii care-mi mai rămîneau abia dacă izbuteam să încropesc un bacşiş modest pentru chelner.
        ...În momentul în care am părăsit restaurantul „Foyot" aveam în faţa mea o lună întreagă şi nici măcar un franc în buzunar.
        — N-ar fi rău să faci şi dumneata ca mine. De acum înainte, la prînz, să nu mănînci decît un singur fel! mi-a spus ea cu condescendenţă.
        — Voi face chiar mai mult decît atît. Începînd din seara asta, n-o să mai mănînc deloc!
        — Se vede că eşti umorist! Da, da, eşti într-adevăr un umorist! a graseiat prietena mea, înveselită, în timp ce eu o ajutam să urce într-o trăsură...

În româneşte de C. MARIN

(Perpetuum comic ’87, pag. 213)