O strachină de lut se lamenta
Spre blidul pripăşit în preajma sa:
— Îţi spun ceva de-a dreptul dezolant,
Sînt victima unui abuz flagrant
Atîţia ani în şir, precum se ştie,
Am activat pe post de farfurie
Avînd o conduită exemplară,
Ca azi printr-o măsură arbitrară
Să mi se dea o muncă de corvoadă
Servind la orătănii în ogradă
Şi asta-n timp ce în salon, vitrina
E dominată de un vas de China,
Un hîrb de porţelan lovit de soartă,
Ciuntit, plesnit, ştirbit şi făr-o toartă,
Relicvă - după nişte estimaţii -
De-acum trei, poate patru generaţii.
Eu, drept să-ţi spun, l-aş sparge şi apoi
L-aş azvîrli la lada de gunoi,
iar pentru sîrg şi merite depline
în locul lui m-aş pune chiar pe mine
— Din tot ce-ai spus, vărsîndu-ţi cătrăneala,
Eu am desprins de două ori MORALA:
Întîi: nu orice lut de pe tăpşan
Se poate-asemui c-un porţelan
Şi, doi: îţi scapă sensul diferit
Dintre ce este VECHI şi ÎNVECHIT!
(Perpetuum comic ’87, pag. 132)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu