Răzbunarea lui Glaucos

         Vasile Omete stătea pe malul lacului şi pescuia. Tot felul de gînduri îi bîzîiau prin cap, mai rău decît ţînţarii care făceau acelaşi lucru, în exterior. Această vraişte de ordin psihic pornea dintr-un motiv temeinic fiindcă, iacă-tă, toţi prietenii, colegii de birou sau vecinii din bloc aveau familii, spre deosebire de el, care deţinea doar o amărîtă de pisică, şi aceea fără un ochi, o maidaneză cu genealogie incertă şi comportări suburbane. Pentru ea pescuia.
        Un timp, postura de burlac i-a convenit: rufele le dădea la „Nufărul", masa o lua la „Expres", la teatru şi la film mergea cu bilete luate prin sindicat. Vara îşi petrecea după amiezile în Cişmigiu, juca şah cu diverşi parteneri voluntari şi hrănea porumbeii de la „Buturugă" cu cocoloaşe de mălai aduse de-acasă în punguliţe de plastic. A venit însă o vreme cînd toate astea n-au mai avut nici un fel de haz. Ştia foarte bine ce-i lipseşte, dar, fiind un timid, nu găsea mijlocul de apropiere vizavi de subiectul asupra căruia i se opreau ochii, ori de cîte ori se ducea dimineaţa la centrul de lapte. Subiectul era, bineînţeles, o femeie, o fiinţă diafană, tînără, cu ochi blînzi şi un surîs onest, care l-au cucerit chiar din prima zi, cînd i-a cedat rîndul la iaurt şi a ajutat-o să introducă produsul în sacoşă. De-atunci a întîlnit-o zilnic, dar alte gesturi, în afară de cedarea locului şi susţinerea sacoşei, n-a mai făcut. O numea în gînd Florinela, un nume plăzmuit de el, expresie a sentimentului ce, fără îndoială, se dovedea a fi începutul unei sublime pasiuni.
        Acum stătea pe malul lacului şi pescuia, cu gîndul la Florinela lui, despre a cărei singurătate era convins pe deplin din moment ce n-a cumparat niciodată mai mult de-o sticlă de lapte şi un iaurt. Dragostea, după cum se ştie, aduce cu sine un fel de buimăceală, de aiureală, omul se comporta ca în transă sau de parcă ar fi picat din lună (fără vreun vehicul spaţial). Acesta este şi motivul pentru care Vasile Omete, timp de patru ore, n-a prins nici măcar o plevuşcă sau vreo prăpădită de caracudă. Şi nu pescuia nimic fiindcă, pur şi simplu, uitase să pună momeala în cîrlig.
        Cum stătea, cu trestia în mînă şi cu ochii pierduţi în reverie, auzi, deodată, o voce subţire, din josul malului. Privi suprafaţa liniştită a apei şi descoperi sursa sunetelor: era un peştişor argintiu care, spre stupefacţia lui, încerca să-i vorbească. Deoarece distanţa era prea mare pentru ca peştişorul să se poată face înţeles, Vasile Omete se aplecă şi-l luă în palmă. De îndată ce-i simţi făptura palpitînd în căuşul mîinii, se convinse că nu e vis şi se strădui să-l asculte cît mai atent. Peştişorul grăi:
        — Sînt trimisul puternicului Glaucos, protectorul nostru. Consideră că eşti cel mai bun om din lume deoarece tu te desfeţi privindu-ne cum ne zbenguim în apă, dar nu vrei, ca alţii, să ne iei viaţa şi să te îndestulezi azvîrlindu-ne în tigaie. De aceea vrea să-ţi îndeplinească o dorinţă. Spune-mi-o şi se va realiza. Ai grijă să fie o dorinţă demnă de generozitatea stăpînului meu, altminteri s-ar putea să-l superi...

         Modul în care i se învîrteau gîndurile în cap, pînă la apariţia peştişorului, era un fleac pe lîngă vîrtejul produs de uimitoarea ofertă. O dorinţă! O dorinţă pe care s-o vezi realizată pe loc, e ceva! Vasile Omete trecu în revistă regimentele de dorinţe ce năvăleau acum, pentru prima dată, în bietul lui creier zguduit de frisoane. Să ceară postul de director general? Dar ce-i un director general, în veşnică rotire, pe lîngă preşedintele de onoare, să zicem, al Academiei? Un astfel de preşedinte ar trebui să aibă şi nişte ani în plus, un început de spondiloză, restricţii dietetice... Să ceară, de pildă, ca Faust, reîntoarcerea în primii ani de tinereţe? Şi ce folos, dacă nu are bani, palate, maşini...? Ar putea să rămînă la etatea prezentă şi să obţină doar palatul. Sau autoturismul. Şi cu ce să întreţină palatul, cu toate angaralele ce incumbă o asemenea proprietate? În ceea ce priveşte maşina, ar fi fost şi mai riscant, avînd în vedere dificultăţile de memorie ce mergeau pînă acolo încît nu reţinea nici măcar propriul număr de telefon, darămite atîtea semne de circulaţie.
        Cu aceeaşi viteză, i-au trecut prin minte şi alte năzuinţe: o călătorie în jurul lumii, înlocuirea cheliei cu o coamă leoniană, un cîştig substanţial la tragerile „Loto", înlesnirea pensionării (dacă tot e minune...!) la vîrsta de 40 de ani sau propulsarea, în chip de protagonist, într-o coproducţie, cu deplasări în ţările respective. Nu s-a oprit însă la nici una dintre aceste dorinţe şi nici la altele apărute între timp, alungîndu-se una pe alta, la nesfîrşit. Ultima i s-a părut însă cea mai atractivă: dăruirea unui grandios talent literar în stare să obţină premiul Nobel! Asta da, i-ar fi adus glorie, bani, voiajuri şi, de ce să nu recunoaştem? nemurirea!
        Tocmai vroia să-i împărtăşească peştişorului dorinţa la care s-a oprit, cînd observă că acesta zace în palmă, inert, cu ochii holbaţi şi gura căscată. Ţinut prea mult în afara mediului său — timp în care Omete căuta să atingă gradul cel mai înalt de fericire — bietul peştişor îşi dăduse duhul. Fireşte că lui Omete nu i s-a mai îndeplinit dorinţa. Şi nici n-a înţeles de ce, din acea zi, Florinela n-a mai apărut niciodată la centrul de distribuire a produselor lactate.

(Perpetuum comic ’85, pag. 118)