— Războiul nu e nici complicat, nici greu de înţeles, spunea el. Ceea ce ai de făcut este pur şi simplu să pui mîna pe o armă şi să ucizi oameni. Dar străbunicul vostru, tatăl meu, nu putea fi deloc convins să facă asta. El era prea deştept pentru generalii şi ofiţerii săi. Ei nu l-au putut recruta. Era în timpul războiului „pentru purificarea virtuţii". Aşa numise Preşedintele Wilson primul război mondial din 1917. Asta se întîmplă cu mult timp înainte ca voi să vă naşteţi. Străbunicul vostru era tînăr, chipeş şi puternic. După ce l-a examinat, doctorul a declarat că este cel mai zdravăn din toţi băieţii acolo de faţă. După vizita medicală, l-au îmbăiat, l-au îmbrăcat în uniformă şi i-au dat o puşcă.
„Ei, acum eşti bun de plecare" i s-a spus.
„De plecare unde?" a întrebat el.
„La război, desigur, ca să împuşti inamicul!"
„Cine ar putea fi duşmanul meu? întrebă din nou tatăl meu. Dacă vă aşteptaţi să împuşc pe cineva, trebuie să ştiu şi eu pe cine. Cum îl cheamă? Este căsătorit? Este flăcău? Care-i meseria lui? Are copii? Altfel, nu-l pot omorî."
Obiecţiile tatălui meu erau logice şi ofiţerii n-au putut să nege acest lucru.
Aşa că au recurs la dosarele cu numele soldaţilor inamici şi au ales pe unul pe care să-l omoare tata. I-au oferit date complete despre el şi i-au furnizat chiar şi o fotografie. I-au permis să le ia acasă şi să le studieze atent.
„Cînd îţi vei însuşi datele suficient de bine, ca să recunoşti duşmanul, prezintă-te să te trimitem pe front, ca să-l împuşti", i s-a spus.
Cîteva zile mai tîrziu, străbunicul vostru s-a întors şi le-a spus că el nu va putea să-l împuşte pe acel om, pentru că, după părerea sa Otto Schmidtz (acesta era numele duşmanului) era omul cel mai bun din lume. După ce i-a citit dosarul, el i-a devenit foarte drag. Nici vorbă să-i fie duşman. În plus, avea o soţie şi trei copii. Avea un atelier de reparat biciclete, cînta la vioară în timpul liber şi chiar şi din gură. Nu, în nici un caz nu-l putea omorî pe omul acela!
Generalul nu-l putea blama pe tata. S-ar putea spune că era chiar impresionat de vorbele lui.
Generalul s-a dus din nou la dosare şi le-a cercetat un timp. Apoi s-a întors, ţinînd în mînă un dosar pe care i l-a dat tatei să-l studieze. „Acesta este Oscar Finkle, un porc desăvîrşit. Orice om ar fi fericit să-l împuşte" i-a spus el.
Străbunicul vostru a luat datele acelui Finkle şi le-a studiat cu grijă. Tipul era într-adevăr un porc. Îşi petrecea tot timpul şi-şi cheltuia toţi banii în cîrciumi şi în locuri deocheate. În fiecare noapte îşi bătea nevasta şi copiii. Uneori fura bani de la nenorociţii de cerşetori orbi. Era zgîrcit, nervos, necinstit şi brutal.
Peste trei zile, tatăl meu se întoarse la general şi-i spuse: „Acesta este fără îndoială un nemernic. Merită să fie omorît pe loc. Nu văd de ce nu l-aş ucide."
„Ei, bravo!" răspunse generalul. „Ia-ţi arma şi du-te pe front şi împuşcă-l imediat."
„Un moment" zise tata. „Chiar cel mai josnic ticălos are dreptul să fie tratat în mod cinstit. Iată de ce i-am trimis o scrisoare ca de la om la om. M-am gîndit să-i mai dau o şansă. Dacă la capătul a şase luni nu-şi îndreaptă purtarea, îl voi împuşca fără cel mai mic regret."
Poziţia tatălui meu era corectă şi generalul n-a avut încotro a trebuit să fie de acord cu el. Aşa că tata s-a dus acasă şi s-a pus pe aşteptat.
Unul din nepoţii marinarului, un puşti cu ochii albaştri, îl întrebă: „Şi s-a îndreptat omul acela rău?"
„Nu era omul care să se îndrepte" răspunse bunicul. „Patru luni mai tîrziu a alunecat pe treptele unei cîrciumi şi şi-a rupt gîtul. Era, ca de obicei, beat cui."
„Şi ce-a făcut străbunicul atunci?" a mai întrebat copilul.
„Ce putea face? Nu poţi împuşca un om mort, nu-i aşa? Aşa a scăpat tata de război."
În româneşte ELISA MADOLCIU
(Perpetuum comic ’85, pag. 252)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu