Am un coleg de serviciu şi vecin de bloc pe care-l cheamă... Sau, mai bine, fără nume! Noi muncim împreună în acelaşi atelier, atelierul de prelucrare prin aşchiere, într-o mare uzină. Într-o zi, el... iată că mi-e greu să povestesc fără să-i dau un nume personajului principal! Să-i spunem... Cum să-i spunem? Să zicem că-l cheamă Văzdăuţeanu. Nu-l cheamă aşa, dar să zicem! E, şi problema cu acest Văzdăuţeanu e că azi e sîmbătă şi că el, ieri şi alaltăieri, adică joi şi vineri, a fost invizibil. Ştiu, tovarăşe redactor-şef, ştiu că dumneavoastră nu publicaţi literatură de anticipaţie! Dar, să ştiţi, asta nu e deloc o povestire ştiinţifico-fantastică! Noi sîntem oameni ai muncii şi noi spunem ce-am văzut. Da. Eu l-am văzut pe omul invizibil. Adică, în fine, mă-nţelegeţi, l-am tot văzut pe Văzdăuţeanu cît timp era vizibil, pe urmă nu l-am mai văzut şi pe urmă, azi, sîmbătă, l-am văzut din nou. Dar mai bine să vă spun ce mi-a povestit el după ce a devenit din nou vizibil.
Asta a început joi dimineaţa, cînd el zice că s-a sculat şi că s-a dus în bucătărie unde a găsit-o pe nevastă-sa fumînd şi bînd cafea. El i-a zis ei bună dimineaţa şi ea i-a răspuns uitîndu-se fix în altă direcţie decît în cea din care venea el. Mă rog, asta n-ar fi nimic, se întîmplă. El şi-a făcut ouă prăjite, s-a aşezat la masă, le-a consumat în grabă şi s-a dus apoi la chiuvetă să spele farfuria.
S-a îmbrăcat să plece la serviciu. Era ora şapte fără douăzeci şi cinci de minute cînd a ajuns în faţa blocului şi a văzut autobuzul în staţie. Şoferul autobuzului se uita pe geam drept la el, la Văzdăuţeanu, şi aştepta să urce lumea de pe scări, să poată şi el să închidă uşile. Colegul meu a rupt-o la fugă spre autobuz, a trecut prin faţa acestuia şi, cînd încerca să se redreseze, pentru că alunecase puţin, şi să se urce apoi şi el în autobuz, a văzut că se închid uşile şi că vehiculul se pune în mişcare. Acum, dacă fac o socoteală că autobuzul face cam douăzeci de minute pînă la noi la uzină, şi că eu joi am ajuns la poartă, ca de obicei, la ora şapte fără cinci, asta înseamnă că şi eu am fost în acel autobuz, dar pe Văzdăuţeanu alergînd prin faţa lui şi încercînd apoi să se urce nu l-am văzut. Sau poate că nu m-am uitat; e posibil.
În atelier am văzut că Văzdăuţeanu lipsea, pentru că el lucrează într-un loc din capătul atelierului unde sînt doar trei maşini: una a lui, în mijloc, una a lui Giuşcă, în dreapta, cum te uiţi, şi una a lui Ferendaru, în stînga. Mă rog, nu l-am văzut de dimineaţă pentru că întîrziase, dacă tot a scăpat autobuzul, dar eu nu l-am văzut nici după aia, deloc, toată ziua, deşi la un moment dat toate maşinile din atelier se învîrteau. El zice că totuşi a venit la uzină, a ajuns pe la şapte şi jumătate şi se aştepta să-l oprească portarul şi să-i ceară legitimaţia. Trebuie să vă aduc la cunoştinţă mai întîi că portarul nostru de zi, nea Gherasim, e un om foarte vigilent. Uneori, la plecare, ne caută şi prin buzunare, nu numai prin genţi, ca să vadă dacă nu am luat cu noi cuţite făcute la strung cu materialul uzinei. Cînd găseşte la băieţi aşa ceva, se înfurie, strigă tare, ameninţă şi confiscă obiectul. Pe urmă, se zice, ar vinde cuţitele respective la puştanii din cartier, care vor să se laude cu ele cînd se duc pe lac, la pescuit. Zvonul ăsta s-a răspîndit cînd chiar Văzdăuţeanu şi cu unu’, Tronaru, de la alt atelier, l-au văzut pe Gherasim vînzînd un cuţit cu 25 de lei. Tronaru a reclamat la conducere, dar cînd Văzdăuţeanu a fost întrebat să spună ce văzuse, el a ridicat din umeri şi n-a spus nimic. Joi de dimineaţă, zice colegul meu, nea Gherasim luase legitimaţiile la vreo trei oameni care întîrziaseră, printre care şi Tronaru, şi se mai certa cu ei. Văzdăuţeanu a trecut prin spatele celor trei şi portarul, deşi se uita chiar spre el în momentul acela, nu i-a zis nimic.
Pe la unşpe, Giuşcă şi cu Ferendaru s-au certat urît cu şeful de atelier, inginerul Podoabă, din cauză de primă de la care fuseseră tăiaţi. Au strigat la el şi i-au zis că e incapabil să ne asigure front de lucru şi cîte-toate. Ne-am uitat cu toţii spre capătul atelierului, cînd am auzit strigătele care acopereau zgomotele maşinilor, dar eu nici atunci nu l-am văzut pe Văzdăuţeanu, deşi el zice că era acolo! Chiar zice că el a aflat abia atunci că fusese tăiat de la primă împreună cu ceilalţi doi şi că din cauza aia s-a hotărît să se ducă la director la ora unu.
De la unu pînă la ora unu şi jumătate a stat la secretariat, adică în anticamera directorului, aşa că se explică de ce nu l-am văzut deloc în timpul pauzei de masă. Numai că el spune că şi acolo toţi dădeau impresia că nu-l văd, păreau să se uite prin el ca printr-o bucată de geam de Buzău. Cînd a intrat, secretara vorbea la telefon, aşa că nu i-a răspuns la bună ziua, nu l-a privit şi nici n-a dat vreun alt semn că l-ar fi văzut. Cînd a terminat cu telefonul, femeia a oftat uşor, s-a uitat o vreme gînditoare pe fereastră, apoi a început să deseneze ceva pe o bucată de carton de la o cutie de bomboane de ciocolată. Văzdăuţeanu a crezut că directorul e ocupat cu altcineva care sosise acolo înaintea lui şi a aşteptat liniştit să-i vină rîndul. Apoi au apărut doi tovarăşi care au întrebat-o din mers pe secretară dacă directorui e acolo şi au intrat la el înainte de a primi vreun răspuns. După ce aceştia doi au ieşit furioşi şi au trîntit uşile spunînd că „vom vedea noi dacă rămîne chiar aşa", directorul a ieşit şi el şi i-a spus secretarei:
— De ce i-ai lăsat p-ăia să intre? Nu ştii că în pauza de masă primesc în audienţă numai muncitorii care au probleme? Să intre muncitorii.
Văzdăuţeanu s-a ridicat în picioare convins că acum îi venise şi lui rîndul, dar nici directorul (care s-a întors în cabinet trîntind uşa) şi nici secretara (care a rămas nemişcată în picioare cu faţa spre uşa cabinetului) nu arătaseră în nici un fel că-l văzuseră pe cel care s-a ridicat atît de politicos.
Atunci au năvălit acolo Tronaru şi cu ceilalţi doi muncitori cărora li se reţinuseră dimineaţa legitimaţiile la poartă. Păreau nervoşi, vorbeau tare între ei şi gesticulau. Secretara i-a întrebat în ce problemă au venit şi le-a deschis chiar ea uşa cabinetului. Văzdăuţeanu s-a aşezat din nou pe fotoliul de piele de sub geam şi a continuat să aştepte. Pînă la ora unu şi jumătate el s-a mai ridicat de vreo patru ori în picioare, gata, gata să intre pe uşa cabinetului, dar de fiecare dată s-a întîmplat ca altcineva să intre în locul lui sau chiar, ultima dată, directorul a ieşit împreună cu unul din muncitorii care urmează să iasă la pensie acum, la sfîrşitul anului, şi-a luat la revedere de la el şi imediat a văzut pe fotoliul de lîngă Văzdăuţeanu o tînără ce abia sosise. I-a spus sărumîna şi a luat-o în cabinet. Apoi s-a auzit soneria, secretara a răspuns, a spus da şi s-a apucat să facă două cafele. Pauza deja se terminase şi colegul meu a trebuit să se întoarcă la maşină. Aşa zice el, eu tot nu l-am văzut. De fapt, la ora aia, el deja începuse să fie convins că a devenit invizibil.
Pînă la ora schimbului, mai zice tot el, cei doi, Giuşcă şi Ferendaru, au tot vorbit pe deasupra capului său fără să-l bage în vreun fel în seamă. Maşina lui se învîrtea, dar poate că bunii lui colegi credeau că el a pus automatul şi a plecat pe undeva, că d-aia nu-l văd ei.
O ultimă confirmare zice Văzdăuţeanu că a avut mai tîrziu, în drum spre casă, cînd a intrat la Alimentara să cumpere ouă. E un magazin mic, lîngă blocul nostru. Într-o casă mai veche care a rămas nedemolată. Vînzătoarea era singură în magazin şi în acelaş timp cu Văzdăuţeanu au intrat doi tineri în hanorace roşii care i-au pupat mîna, au glumit cu ea şi unul a şi ciupit-o puţin de obraz. Vecinul meu a ascultat cu zîmbetul pe buze glumele lor pentru că nu se grăbea şi pentru că vedea pe tejghea două cartoane pline cu ouă. Cînd fata a întrebat „ce vă dau", unul dintre tineri a zis „ouă", iar celălalt şi Văzdăuţeanu au dat doar din cap în semn că şi ei tot asta doresc. Apoi vînzătoarea a întrebat „cîte?" şi toţi trei au zis „treizeci", dar treizeciul lui Văzdăuţeanu s-a auzit în acelaşi timp cu cel al unuia dintre tineri. Femeia a zis: „E-n regulă, fiecare cîte un carton". Se ştie, cred, că un carton de ouă conţine exact treizeci de bucăţi. Tinerii aveau banii potriviţi aşa că în mai puţin de două secunde au lăsat banii în mîna vînzătoarei, au luat cartoanele şi au plecat. Cînd vecinul meu a dat să spună şi el ceva, fata i-a întors spatele şi s-a dus în debaraua din spatele tejghelei de unde n-a mai ieşit multă vreme. E, după o asemenea clară confirmare a faptului că e un om invizibil, Văzdăuţeanu a plecat acasă să se gîndească la ce e de făcut. Soţia şi cei doi copii ai lui se uitau la televizor în sufragerie. La el acasă, ca să treci din hol spre oricare din dormitoare, trebuie s-o iei prin sufragerie şi anume chiar prin faţa celor care eventual s-ar uita la televizor în acel moment. Joi seara era o emisiune cu muzică de dans şi nimeni n-a părut să-l observe pe vecinul meu trecînd prin faţa televizorului. Dacă mai era nevoie de vreo probă, zice el, asta ultima a fost mai mult decît suficientă. S-a întins deci pe pat şi a aşteptat să-i vină vreun gînd în legătură cu noua lui situaţie. Nu i-a venit nici unul şi a adormit îmbrăcat. Numai spre dimineaţă a avut un vis scurt cu nişte bocanci noi care-l strîngeau îngrozitor la vîrf. S-a trezit şi a constatat că dormise îmbrăcat, dar nu şi încălţat, însă, în sfîrşit, visele sînt vise şi realitatea este realitate. Realitatea era că împlinea 24 de ore de cînd devenise invizibil şi, cum avea să observe imediat, nimic nu se ameliorase.
Vineri deci, aproape toate faptele de joi s-au repetat. În loc de ouă, Văzdăuţeanu a găsit în frigider două feliuţe de parizer. După ce şi-a terminat ţigara, soţia lui s-a uitat în frigider şi a zis:
— Cine-o fi mîncat parizeru? Omul ăsta al meu nu mai cumpără şi el nimic de mîncare?
La autobuz din nou i s-a închis uşa în nas tocmai cînd mai avea doi paşi pînă la ea şi, întrucît ieri a fost mai frig decît alaltăieri, în cele douăzeci de minute cît a aşteptat următoarea maşină, lui Văzdăuţeanu i-au îngheţat picioarele şi l-au durut rău. El suferă de bătături şi are nişte monturi îngrozitoare, mi le-a arătat astă seară. Ieri însă, cît a stat şi a aşteptat s-a gîndit că-l dor degetele din cauza visului cu bocancii prea strîmţi pe care-i avusese dimineaţa. Deci, în mare, totul s-a întîmplat vineri ca şi joi; portarul nu i-a zis nimic, deşi ar fi trebuit să-l ia la întrebări pentru întîrziere, eu şi ceilalţi colegi din atelier nu l-am văzut pe Văzdăuţeanu, deşi inginerul Podoabă s-a certat iarăşi cu Giuşcă şi cu Ferendaru, directorul, secretara şi numeroşi alţi colegi nu l-au văzut deloc în cele aproape treizeci de minute ale pauzei de prînz, deşi el se dusese acolo să întrebe de ce nu ia primă.
La un moment dat, zice vecinul meu, directorul se afla în anticameră cu un tovarăş cu părul lung care ştia multe bancuri. Directorul era cu spatele spre Văzdăuţeanu al meu (care din nou se sculase în picioare şi urmărea momentul în care să poată plasa o vorbă despre prima lui), ceilalţi doi, adică secretara şi tovarăşul cu părul lung şi puţin grizonat, puteau fi văzuţi de el din profil. Cînd se spunea bancul, toţi trei se aplecau în faţă. Cînd izbucneau în rîs se lăsau pe spate şi hohoteau îndelung. Grupul arăta deci ca o floare care se tot închidea şi deschidea. La un banc spus cu voce foarte înceată, directorul a hohotit atît de tare încît a făcut un pas înapoi şi l-a călcat pe Văzdăuţeanu direct pe monturi. E, şi vă închipuiţi că prietenul meu, care în tinereţe a activat şi la corul bărbătesc al uzinei, care visase ieri dimineaţă că-l strîng bocancii şi care mai stătuse şi aproape o jumătate de oră în ger cu bătăturile lui cu tot, a tras un urlet care i-a încremenit pe cei trei şi s-a aruncat repede la loc pe fotoliu să se descalţe. Imediat a devenit vizibil, zice el şi, cum îl cunosc drept un vecin bun şi un coleg de muncă pe care te poţi baza, eu îl cred.
Directorul şi-a revenit primul din uluială şi, în timp ce Văzdăuţeanu îşi masa ciorapul şi făcea „uhuu, hu, uhu, hu, uhu-hu-hu", l-a întrebat scurt:
— Ce cauţi, tovarăşe, aici la ora-asta? Nu s-a terminat pauza?
Secretara s-a uitat la ceas, iar tovarăşul cu părul iung şi-a scos o ţigară din buzunar şi şi-a aprins-o. Printre văicăreli, vecinul meu s-a gîndit că totuşi e bine să răspundă la întrebarea care i s-a pus, ceea ce eu cred că a avut dreptate.
— Ah-ah-of-aoleo, prima mea, tovarăşu’ director, uhu-hu-hu, am fost tăiat!
— Dă-mi lista cu cei care au fost tăiaţi de la primă, a zis directorul către secretară.
Femeia a început să caute în nişte dosare, Văzdăuţeanu a continuat să se văicărească, iar tînărul cu părul lung, fumînd, se tot uita la ciorapul colegului meu încercînd să-şi dea seama dacă miroase a ceva sau nu. Cînd, în sfîrşit, secretara i-a întins directorului o foaie pe care scria un singur nume, acesta a zis:
— Doar atît?
— Da, asta-i lista, a răspuns secretara.
— Dumneata eşti tovarăşul Văzdăuţeanu? — l-a întrebat apoi pe suferind, iar acesta a probat din cap în timp ce tot mai făcea „uhu-hu". Aşa că directorul a semnat cu pixul pe respectiva bucăţică de hîrtie şi i-a zis secretarei.
— Spune-le, dragă, să se recalculeze şi să-i dea şi dînsului, se poate, tocmai acuma, de sărbători!?
Aşa că eu vă scriu nu ca să-l dau la ziar pe vecinul şi prietenul meu de la care vin chiar acuma, după ce am băut cu el tot ce aveam prin casă şi la mine şi la el şi după ce nevasta lui ne-a adus şi o sticlă de palincă de la mama ei din Oradea, ci ca să ştie lumea, să daţi adică la gazetă, să ştie ce să facă dacă i se întîmplă cuiva să se trezească dimineaţa că e invizibil. Omul, dacă e invizibil, poate să-şi facă şi el o treabă cu respectiva ocazie. Adică, dacă vrea să-şi aducă vreun cuier sau alt obiect pe care şi l-a făcut la uzină şi nu-l lasă portarul să iasă cu el sau ce alte treburi, cîte-toate, se mai pot face în această situaţie de necesitate, să aibă grijă să nu ţipe prea tare, orice i s-ar întîmplă. Că dacă ţipi, imediat nu mai eşti „omu’ invizibil" şi atunci nu te alegi decît cu mai nimic.
(Perpetuum comic ’85, pag. 81)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu