— Întîmplări, anecdote, dictoane ştiinţifice şi filosofice din antichitate —
UN EŞEC ŞTIINŢIFIC ŞI DOUĂ CAPETE RETEZATE. China a fost, fără îndoială, un adevărat leagăn al astronomiei. Cu mii de ani înaintea erei noastre, în împărăţie exista o Academie de Astronomie, o întinsă reţea de observatoare, fusese identificată „Marea Cale Galbenă" (Calea Lactee), principalii aştri erau observaţi în mişcările lor, iar fazele Lunii, rotirea bolţii, novele (astre explozive), petele solare constituiau fenomene cunoscute. Una dintre cele mai importante cuceriri ale astronomiei chineze antice a fost descoperirea periodicităţii producerii eclipselor, pe baza cărora se putea prevedea ivirea lor, ceea ce prezenta o mare însemnătate pentru avertizarea populaţiei şi evitarea panicii.
Iată însă că cei doi astronomi de la curtea împărătească — cronicile ne-au păstrat numele lor, Hi şi Ho —, dedîndu-se băuturii, au neglijat îndatoririle ce le reveneau şi au uitat de calculele necesare, astfel că nu au anunţat ivirea eclipsei din anul 2137 î.e.n. Apărută pe neaşteptate, întunecarea soarelui a produs o mare agitaţie şi tulburări în toată ţara. Împăratul nu i-a iertat şi astronomii au fost pedepsiţi prin decapitare.
PRIMA TENTATIVĂ DE ZBOR COSMIC. Tot atît de veche ca şi astronomia era în China şi meşteşugul construirii rachetelor, utilizate atît la focurile de artificii, cît şi ca arme de luptă. O legendă, datînd de acum patru milenii, relatează că învăţatul mandarin Wan-Hu, făurind un plan cutezător, s-a aşezat pe un jilţ de care erau ataşate 47 de rachete puternice... pentru a porni spre Lună. Cînd discipolii săi au aprins cu torţele lor rachetele propulsoare, „vehiculul" s-a produs, înconjurat de un nor de fum întunecat, odată cu o bubuitură înspăimîntătoare. Cînd fumul s-a risipit — nici urmă de mandarin, nu se mai vedea.
De atunci, nu s-a mai ştiut nimic despre năstruşnicul experimentator, dar un discipol al său a spus: „De vreme ce nu mai este pe Pămînt, desigur că Wan-Hu a ajuns în Lună".
Oricum, legenda arată că, la două milenii înaintea erei noastre, chinezii se gîndeau la zboruri cosmice bazate pe propulsia reactivă şi că folosirea rachetelor era curentă în China Antică.
DE LA HORUS LA TACITA. Guralivii nu erau pe placul celor vechi, care detestau vorbăreţii, pe oamenii care nu aveau mare lucru de spus dar obişnuiau să trăncănească. Destul de puţin cunoscut este însă faptul că anticii mergeau pînă la a diviniza tăcerea, la egipteni fiind spre pildă cunoscut mitul lui Horus, copilul care tace, grecii reprezentîndu-l în aceeaşi ipostază pe Harpocrates (de asemenea un zeu copil), cu degetul pe buze, în timp ce romanii o venerau pe Tacita. Să nu ne mirăm deci că s-a născut şi dictonul pe care cu toţii îl cunoaştem: „Tăcerea e de aur"
DESCOPERIRI TĂINUITE. După cum se ştie, la vechii egipteni astronomia, ca şi alte ştiinţe, era apanajul preoţilor, care nu-şi dezvăluiau însă „tainele" observaţiilor lor. Între alte descoperiri, ei remarcaseră că revărsările Nilului, cruciale pentru fertilizarea solului şi efectuarea lucrărilor agricole, se produceau întotdeauna la scurtă vreme după ce steaua Sirius reapărea pe boltă, cu puţin timp înainte de răsăritul Soarelui (după ce cîteva luni nu mai fusese vizibilă pe cer, aflîndu-se sub orizont). Şi astfel, ei puteau vesti pe agricultori să se pregătească pentru arat şi semănat că „harul divin" le-ar fi îngăduit să-i anunţe pe oameni. Acest lucru ne aminteşte şi de faptul că aceiaşi preoţi, foarte pricepuţi în ale mecanicii, mînuiau dispozitive secrete, care făceau ca statuile din temple să ridice braţele sau ca porţile să se deschidă, susţinînd că toate acestea se întîmplă prin voinţa zeilor.
SPECIALIZAREA MEDICILOR. În Egiptul Antic, specializarea medicilor era foarte strictă. Istoricul Herodot relatează că acolo „fiecare tămăduitor se ocupă de o singură categorie de boală şi nu de mai multe. Unii vindecă ochii, alţii capul, alţii pîntecele..."
O ECLIPSĂ DE MARE FOLOS. În anul 585 î.e.n., s-a întîmplat ca o eclipsă de Soare să fie de mare utilitate. Cronicile povestesc că tocmai atunci perşii şi grecii se înfruntau într-o cumplită bătălie. Cînd însă Soarele s-a întunecat fără veste, cele două armate s-au speriat atît de rău de ceea ce socoteau a fi un „semn ceresc", încît au părăsit cîmpul de luptă, luînd-o la goană. A fost astfel cruţată viaţa a mii de oameni.
MAREA BICIUITĂ. Care a fost cea mai absurdă dintre pedepsele cunoscute de istorie? Foarte probabil aceea pe care regele persan Xerxes a aplicat-o mării. Într-o expediţie războinică împotriva Greciei din anul 480 î.e.n., el a pus să se construiască un pod de vase peste Helespont (strîmtoarea Dardanelelor). Întrucît o furtună puternică a distrus podul, regele s-a mîniat şi a poruncit ca marea să primească 300 de lovituri de bici, asemenea sclavilor răzvrătiţi... Podul a trebuit însă să fie refăcut.
MAMA CEA ADEVĂRATĂ. Două femei s-au înfăţişat cu un prunc în faţa înţeleptului rege Solomon, fiecare pretinzînd că este al ei. Neizbutind să afle adevărul din explicaţiile şi tînguirile lor, regele a hotărît să le pună la încercare, dînd o sentinţă neobişnuită: copilul să fie tăiat în două, fiecare mamă primind cîte o jumătate. Mama mincinoasă s-a învoit de îndată, dar cea adevărată s-a aruncat înaintea monarhului, i-a cerut să revină asupra crudei sale hotărîri şi să dea copilul celeilalte femei. Şi astfel, „judecata lui Solomon" a desluşit pricina.
O SINGURĂ CALE. Se spune că Alexandru Macedon i-a cerut unui matematician ilustru să-l înveţe geometria, dar într-o formă concisă, simplu şi repede. Acesta i-a răspuns însă: „O, rege, în împărăţia ta există drumuri regale şi drumuri pentru oamenii de rînd, dar în ştiinţă nu există decît o singură cale pentru toţi." După alţii, un răspuns similar l-a dat marele geometru al Antichităţii Euclid unui rege al Egiptului, grăbit şi el să înveţe geometria fără pierdere de vreme: „Din păcate, în geometrie nu există o cale deosebită, rezervată numai regilor".
TĂIEREA NODULUI GORDIAN. A „tăia nodul gordian" are înţelesul dezlegării spectaculoase a unei probleme, printr-o soluţie rapidă şi energică. Faima zicalei a creat-o tot Alexandru Macedon. Într-adevăr, într-un templu din Frigia se afla carul lui Gordius — un plugar care devenise ulterior rege al ţării. Un oracol prevestise că acela care va dezlega nodul, foarte încîlcit, care lega jugul de oişte, va ajunge să cucerească Asia. Venit în Frigia în fruntea oştilor sale, Alexandru cel Mare a încercat mai întîi zadarnic să dea de capetele nodului ca să-l desfacă, dar nereuşind, l-a tăiat cu paloşul său.
AURUL ŞI URECHILE REGELUI MIDAS. Cea dintîi „transmutaţie" a elementelor, e drept legendară, se datoreşte... zeului Dionysos. Spre a-l răsplăti pe Midas, regele Frigiei, care-l găzduise, zeul i-a promis că îi va împlini orice dorinţă. Voind să-şi sporească averea, acesta şi-a dorit ca orice obiect ce va atinge să se prefacă în aur. Zeul l-a ascultat, şi în puţine ceasuri Midas a devenit cel mai bogat om din lume, prefăcînd pînă şi pietrele în preţuitul metal galben. Numai că atunci cînd s-a atins de mîncare şi aceasta a devenit de aur, aşa încît lacomul rege s-a văzut în mare primejdie de a muri de foame. Pînă la urmă însă, zeul l-a iertat, răpindu-i darul atît de rîvnit.
O altă legendă spune că tot Midas a fost pus arbitru într-o întrecere muzicală dintre zeii Apolo şi Pan. Desemnîndu-l cîştigător pe cel de al doilea, Apolo l-a pedepsit, făcînd să-i crească urechi de măgar, pe care regele nu mai ştia cum să le ascundă...
ELOGIUL NUMERELOR IMPARE. Ideile preconcepute nu erau deloc străine de concepţiile celor vechi. Astfel, însuşi Pitagora, cel dintîi învăţat care recunoscuse forma sferică a Pămîntului şi se dovedise un matematician de geniu, declara că numerele impare sînt „nemuritoare şi plăcute zeilor", deoarece nu se pot împărţi în părţi egale alcătuite din unităţi. Şi astfel, 3, 5, 7, 9, 11, 13 au fost ridicate pe un piedestal cu totul arbitrar, fiind chiar venerate. De aceea ar fi hotărît zeii ca Parcele să fie în număr de 3, Graţiile tot 3, minunile lumii antice neapărat 7 etc. Pitagora socotea 7 „numărul medical". Chiar lucidul Hipocrat, părintele medicinei, considera că nu întîmplător sarcina normală a femeii durează tocmai 9 luni. Virgiliu a exprimat mai tîrziu într-un vers această prejudecată stranie: „Zeilor le plac numerele neperechi".
LUNA ŞI BINEFACEREA. Pitagora spunea despre binefacere că e ca Luna: cînd e plină, atunci e frumoasă. Tot el observa, ca un adevărat filosof al isoriei, că e la fel de periculos să-i dai unui nebun o spadă cum e să-i dai unui ticălos puterea. O altă maximă ce-i este atribuită: După cum un bun cîrmaci de corabie trebuie să ştie să se adapteze schimbării vîntului, tot astfel un înţelept trebuie să ştie să-şi armonizeze existenţa cu schimbările destinului.
ÎNTRE A MUNCI ŞI A TRĂI. Un dicton veşnic actual al înţelepţilor: „Trebuie să mănînci ca să trăieşti, nu să trăieşti ca să mănînci". Se pare că primul care l-a enunţat a fost Socrate, pentru ca apoi să fie reluat de Cicero, Plutarh şi Quintilian. Pînă la urmă, şi-a dobîndit celebritatea deplină prin faptul că a fost rostit de un erou din piesa „Avarul" de Molière, sub forma „Il faut manger pour vivre et non pas vivre pour manger".
O TEOREMĂ ŞI... PLATA EI. La marele geometru Euclid a venit într-o zi un tînăr nerăbdător să-şi însuşească cît mai repede şi cu folos geometria. Chiar după expunerea primei teoreme, l-a întrebat însă pe maestru, mai ales că nu înţelesese mare lucru:
— Şi ce vom cîştiga învăţînd această teoremă?
Euclid chemă un discipol şi îi spuse:
— Dă-i acestui om trei denari pentru teoremă, căci vrea să cîştige de pe urma ei... în loc să o înveţe.
FIRUL ARIADNEI. Se spune că Ariadna, fiica regelui Cretei, Minos, autorul unei vestite legislaţii antice, i-a dat eroului Teseu un fir, cu ajutorul căruia acesta a reuşit să găsească ieşirea din labirintul în care se luptase cu Minotaurul. „Firul Ariadnei" se foloseşte adesea ca simbol al unei idei conducătoare, salvatoare, ce asigură ieşirea dintr-o situaţie ce pare de nerezolvat sau găsirea soluţiei unei probleme foarte complicate.
UN SALT DE 40 DE PAŞI. Numai experienţa rezolvă cu adevărat controversele, aşa cum rezultă din istorisirea vestitului fabulist Esop. El povesteşte că un bărbat se lăuda că i-a reuşit pe insula Rhodos un salt uriaş, de 40 de paşi, aducînd şi martori oculari în sprijinul afirmaţiei sale. Numai că, neîncrezători, oamenii i-au cerut să nu se fălească, ci să... facă saltul: „Consideră că eşti la Rhodos şi sari" i-au spus ei. Expresia s-a păstrat mai ales sub o formă latină tîrzie: „Hic Rhodos, hic saltal".
ŞI BINE ŞI RĂU. Tot Esop, fabulistul sclav din Grecia Antică, este trimis într-o zi de stăpînul său Xantos la piaţă ca să-i cumpere „ce va găsi mai bun de mîncare". El se întoarce numai cu limbi, pe care le găteşte gustos, în mai multe feluri. Întrebat de ce a procedat astfel, îi explică lui Xantos că nimic nu e mai bun decît limba, organ al raţiunii, adevărului, ştiinţei, recunoştinţei etc. Uimit de răspuns, stăpînul îi cere a doua zi să-i cumpere „ce este mai rău în piaţă", dar Esop îi aduce din nou numai limbi. El îi explică apoi că limba este organul minciunii, înşelăciunii, calomniei şi blestemului, deci nici de astă dată nu a greşit cu nimic în alegerea sa. „Limbile lui Esop" exprimă astfel izbitor ambivalenţa unor lucruri.
LAMPA ŞI BUTOIUL. Filosofului cinic grec Diogene din Sinope (412—323 î.e.n.) i se atribuie mai multe comportări neobişnuite, cele mai cunoscute privind „lampa" şi „butoiul" său. Se spune că el umbla în plină zi prin Atena cu lampa aprinsă, spunînd „Caut un om" (în înţelesul de „om adevărat") şi că locuia într-un butoi. Nu era însă vorba nicidecum de extravaganţă, ci de un protest împotriva decadenţei şi huzurului care domneau în acea vreme în Grecia, gînditorul pledînd pentru demnitatea umană şi simplitatea moravurilor.
Tot despre Diogene din Sinope se spune că s-a dus într-o bună zi la o baie publică. Constatînd că apa este cam murdară, a întrebat cu voce tare: „Dar unde ne spălăm după ce plecăm de aici?".
TEAMA BOILOR. Autorul grec Diogene Laerţiu (secolul III era noastră) istoriseşte că în ziua cînd Pitagora a descoperit celebra teoremă geometrică ce-i poartă numele, a sacrificat de bucurie o întreagă cireadă de boi. Un epigramist a spus după aceea că de atunci boii se tem întotdeauna să nu fie descoperite noi adevăruri.
LA IZVOARELE DOGMATISMULUI. Dogmatismul este cu mult mai vechi decît dogmele creştine. Formula „Magister dixit (magistrul a spus-o), derivă dintr-o expresie grecească semnificînd „A spus-o el". Ea se referă la şcoala lui Pitagora, în care discipolii nu admiteau divergenţe faţă de părerile acestui învăţat şi filosof. Orice controversă era curmată de la început invocîndu-se citate din Pitagora, socotite suprema înţelepciune şi însoţite de menţiunea „A spus-o el".
Discipolii lui Platon în schimb, vor accepta divergenţele, din a căror contrapunere urmăreau să extragă adevărul.
INVENTATORUL ARITMETICII. Grecii vechi se întrebau adesea cine a inventat aritmetica şi în primul rînd arta număratului. Cei mai mulţi îi atribuiau acest merit lui Palamedes, fiul regelui Eubeei, Nauplius, Platon însă se îndoia, pe drept cuvînt, că aritmetica a avut vreun inventator. El întreba: „Oare fără Palamedes Agamemnon n-ar fi ştiut cîte picioare are? (cu toate acestea, Palamedes a fost un om foarte învăţat, a inventat diferite dispozitive, a creat un nou sistem de măsură şi a completat alfabetul grecesc cu cinci litere, de aceea, la Atena se spunea despre un om cu fantezie că are „o imaginaţie demnă de Palamedes").
SOFISTUL ÎNVINS. Filosoful Diodor din Cronos a încercat să dovedească, printr-un raţionament complicat, evident fals, nici mai mult nici mai puţin decît inexistenţa mişcării. În anul 290 î.e.n. el a căzut însă într-un şanţ, fracturîndu-şi braţul drept. Medicul la care s-a dus i-a explicat că osul s-a deplasat din loc, dar că, în conformitate cu doctrina sa, totul nu-i decît o aparenţă; nu-i poate, fireşte, pune osul la loc, căci mişcarea aceasta ar fi şi ea înşelătoare, ca toate mişcările. Diodor, care avea dureri mari şi nici nu se putea resemna cu invaliditatea sa, i-a spus atunci în grabă: „Tămăduieşte-mă după ştiinţa ta şi nu după filosofia mea".
ÎNTRE AUTORITATE ŞI ADEVĂR. „Amicus Plato, sed magis amicus veritas" (Mi-e prieten Platon, dar adevărul mi-e prieten bun). Această vestită perifrază a filosofului din Alexandria, Ammonius Saccas îşi are obîrşia într-un text din Aristotel. În forma pe care am redat-o, dictonul constituie un principiu de bază al ştiinţei şi cunoaşterii, al onestităţii lor: E folositor să te bazezi pe o autoritate, dar mai important e să pui mai presus de orice adevărul, chiar cînd vine în contradicţie cu ea.
PLATON ŞI VINDECĂTORII GETO-DACI. Platon are, în „Gharmides" 5, cuvinte de justificată laudă pentru medicina sacerdotală geto-dacă, scriind: „Precum nu trebuie să încercăm a vindeca ochii fără a vindeca mai întîi capul, ori capul fără trup, tot aşa nu se poate să încercăm a vindeca trupul fără să îngrijim de suflet şi tocmai de aceea sînt boli la care nu se pricep medicii greci, fiindcă nu cunosc întregul de care ar trebui să se ocupe, căci dacă acesta merge rău, este cu neputinţă ca partea să meargă bine". Iată deci pe strămoşii noştrii promotori ai principiului de bază al medicinei integraliste, unitare şi totodată conştienţi de interdependenţa dintre fizic şi psihic. Alte izvoare vorbesc despre regulile de viaţă sănătoasă, aşa zisele „belagines", care erau propovăduite printre geto-daci, ca şi despre numeroasele plante de leac pe care le utilizau, unele şi astăzi întrebuinţate.
ALEGEREA LUI ARISTOTEL. Simţindu-şi sfîrşitul aproape, marele filosof Aristotel trebuia să-şi aleagă, dintre discipolii săi, succesorul. Printre aceştia, doi păreau să fie cei mai potriviţi: Teofrast din Lesbos şi Eudem din Rhodos. Nevrînd să jignească pe niciunul dintre ei printr-o formulare brutală a hotărîrii sale, el a cerut într-o bună zi să i se aducă vin din Rhodos, precum şi din Lesbos. Gustînd o cupă cu vin din Rhodos, înţeleptul exclamă: „Iată un vin într-adevăr sănătos şi plăcut!" Cu toţii crezură cîteva clipe că-şi exprimase astfel voinţa. Dar îndată adăogă, gustînd vinul din Lesbos: „Acesta este însă cu mult mai dulce"... Alegerea era făcută.
ÎNTRE ADEVĂR ŞI BATJOCURĂ. Un mare gînditor materialist, controversat în vremea sa, a fost Democrit din Abdera, din veacul IV î.e.n. Într-adevăr, contrazicîndu-şi contemporanii, el susţinea că materia e alcătuită din atomi în mişcare, atît de mici încît ochiul nu îi poate percepe. Din îmbinarea atomilor, arăta el, iau naştere toate lucrurile din jurul nostru. Părintele atomismuiui a fost nu odată luat în rîs, spusele sale nefiind confirmate de ceea ce oamenii vedeau cu ochii lor. Într-un rînd, un orăşan zărindu-l aşezat într-o groapă, unde se retrăsese pentru a medita asupra lumii şi obiectelor ce o alcătuiesc, i-a spus în batjocură: „Pămîntul în care te-ai cufundat nu-i făcut ca să-i iscodeşti compoziţia, ci ca să-l ari cu plugul".
ÎNŢELEPCIUNEA ŞI CIUDĂŢENIILE MARELUI CUGETĂTOR. Heraclit din Efes (540—475 î.e.n.), unul dintre întemeietorii dialecticii, a înţeles că lumea este într-o perpetuă schimbare şi transformare, fiind un precursor remarcabil al evoluţionismului. A enunţat de aceea principiul cunoscut! „Panta rhéi" (Toate curg). El considera de asemenea, că lumea este veşnică şi n-a fost creată de nici o divinitate. Fundamentul existenţei universale era după el focul, a cărui putere de a schimba o formă a materiei în alta o văzuse adesea la lucru.
Contestat de mai toţi învăţaţii vremii sale, el s-a înfuriat atît de rău, încît le-a cerut... să se spînzure. Apoi a plecat în munţi, colindîndu-i ani la rînd şi continuînd să studieze devenirea lucrurilor (pe care ceilalţi le considerau neschimbătoare, mereu aceleaşi). Hrănindu-se numai cu ierburi şi apă, s-a îmbolnăvit însă grav de hidropizie (acumulare de lichid în ţesuturi şi cavităţi seroase), fiind nevoit să coboare în oraş, ca să consulte un medic. Neîncrezător în priceperea discipolilor lui Hipocrat, i-a cerut acestuia ca mai întîi să dezlege o enigmă, întrebîndu-l dacă este în stare să prefacă inundaţia în secetă. Cum medicul nici nu a înţeies ce vrea ilustrul său pacient (care se referise simbolic la propria-i boală), Heraclit a renunţat să se mai lase tratat. S-a instalat într-un grajd, unde spera să se vindece datorită căldurii fînului, care va face ca „umorile" să i se evaporeze. Dar leacul empiric pe care-l născocise nu i-a servit la nimic şi curînd după aceea a murit.
OCHI CLINIC. „Bună dimineaţa, copila mea!" o salută într-o dimineaţă marele medic Hipocrat pe o tînără. A doua zi însă, privind-o mai atent şi observînd o anumită rotunjime, îşi schimbă salutul: „Bună dimineaţa, doamnă!"
GRECII SAU SCIŢII? Cînd romanii se îmbătau, spuneau că „au băut ca nişte greci". Spartanii, la rîndul lor, denumeau excesul în băutură „scitizarea", considerînd că năravul a venit de la sciţi, aşa cum relatează însuşi istoricul Herodot. Cît despre geţi, se ştie că înţeleptul Deceneu a poruncit să fie stîrpite viile, pentru ca virtutea să domnească neturburată la tracii de la Nord de Dunăre.
(Perpetuum comic ’83, pag. 237)
