A fost odată o steluţă albastră, undeva la capătul Căii Lactee, o steluţă cu păduri umbroase de fag şi cîntece de sturz, pe care locuitorii se înţelegeau de minune. Acolo, aparatele automate, delicate şi rapide, rezolvau toate problemele. Dar ce făceau locuitorii acestei steluţe? Dormeau! Ce altceva puteau să facă? Dormeau într-una. Un sforăit puternic şi sănătos învăluia micuţa planetă albastră de la capătul Căii Lactee. Din cînd în cînd, aparatele aduceau de mîncare, aşternuturi curate cu trandafiri brodaţi, sau tablete pentru stimularea circulaţiei sangvine. La anumite intervale, se năştea cîte un copil adormit, iar automatele îl hrăneau cu lapte nutritiv de mamă-automat şi-l înfăşau în scutece imaculate. Iar dacă un locuitor se trezea pentru cîteva minute ca să mănînce sau pentru altceva şi vedea un alt locuitor care, de asemenea, se trezise pentru cîteva minute, atunci murmurau într-un glas: „Doamne, ce fericiţi sîntem!" Şi asta îi mulţumea şi îi obosea atît de mult, încît abia de mai puteau să se salute, înclinînd adormiţi din cap, după care se întorceau la saltelele lor mari şi moi, unde adormeau mai departe. Şi, dormind, visau despre o mică stea albastră ai cărei locuitori dormeau într-una.
Afară gravitau lumi, explodau sori, pe planete se scria istoria, în Univers apăreau şi dispăreau comete, timpul trecea ireversibil, lăsînd în locul lui tot timp... Pe mica planetă albastră răsunau, însă, cîntece de sturz şi triluri de privighetori, mirosea a micşunele, înflorea laba gîştei, zumzăiau automatele delicate şi rapide la recoltarea cerealelor şi la culesul cireşilor, iar pe feţele locuitorilor adormiţi se aşternea acelaşi zîmbet perpetuu şi inexpresiv.
Şi, dacă n-or fi murit pe mica lor steluţă albastră, dacă n-or fi sărit în aer din cauza vreunui scurt-circuit, atunci locuitorii de acolo mai dorm şi astăzi visînd, fericiţi, la ceea ce au.
Iată de ce nu mă mir cînd mătuşa Francisca spune că viaţa de pe Pămînt e insuportabilă, că aici, la noi, mai există piese de teatru proaste, şi noroi, şi picioare umflate, şi divorţuri, şi oameni care fac pe deştepţii, şi oameni îmbătaţi de putere, şi boli contagioase, şi biciclişti, şi divergenţe de păreri, şi gaze de eşapament, şi cafea cu năut şi, atît de rar, capace de toaletă albastre.
Şi, totuşi... cît e de liniştitor!
Traducere de Carmen Büschespanner
(Perpetuum comic ’82, pag. 166)