Autobuzul se urneşte greu, ca o reptilă moleşită. Mă aşez undeva la geam. Privirea-mi înaintează plictisită printre rîndurile de scaune, inventariind hîrtiile de pe jos. Nici nu-mi dau seama cînd trece de la hîrtii la o pereche de sandale cu o linie îndrăzneaţă, care nu sînt decît prelungirile unor gambe fine, cu care se îmbină perfect. Simt nevoia unei imagini de ansamblu şi-mi ridic brusc ochii. Ateul din mine primeşte o lovitură grea. Am în faţă un adevărat înger. Îmi mijesc ochii, în speranţa că o să-i pot desluşi nimbul de deasupra capului. Zadarnic. Ochelarii îmi joacă iar o festă. Tot ce pot vedea este că uitătura ei mă pironeşte de scaun. Fără doar şi poate, sînt centrul de interes al divinei făpturi. Poate am vreo pată pe haină? Exclus, sînt îmbrăcat doar într-o cămaşă cadrilată. Părul în mod sigur nu-l am ciufulit, ba nu-l am chiar deloc. De la un timp m-a cam părăsit şi-am rămas ca un vultur. Adică pleşuv. Nu mai rămîne decît o singură explicaţie: şarmul — şarmul meu irezistibil. În timp ce fac această presupunere, observ, cu o firească mîndrie masculină, că regina gîndurilor mele de trei staţii se apropie de mine. Îmi lipesc în pripă trei fire de păr de ţeastă şi transpir. Ea se opreşte la un pas de scaunul pe care m-a răstignit din priviri şi-mi spune cu un glas de care nu o credeam capabilă: „Biletul la control, vă rog!"
(Perpetuum comic ’82, pag. 103)