Oamenii au diferite idei fixe. Unii cred că sînt moştenitorii intelectuali ai lui Einstein, alţii nutresc convingerea că sînt destinaţi pentru funcţia de directori generali pe viaţă. Unii aşteaptă să li se decerneze marele premiu, pentru că ştiu să folosească punctul şi virgula, iar alţii, cei mai inconştienţi, cred în umor. Aceşti din urmă indivizi, firi uşuratice, pierzîndu-şi însuşirea cea mai de preţ, sobrietatea, privesc viaţa prin prisma veseliei, născocesc glume pe seama celor mai serioase probleme şi, ceea ce e mai grav, propagă voioşia, făcîndu-i să rîdă şi pe alţii. Pe cei mai slabi, fireşte.
Iată, de pildă, cum ilustrează maniacii umorului tema, atît de importantă, a adevărului în opoziţie cu minciuna:
Un subaltern îşi întreabă şeful: „Cum îngăduiţi ca Popescu să spună despre dumneavoastră atîtea minciuni?"
Iar şeful răspunde: „Ei şi? N-are decît să debiteze cîte minciuni pofteşte. Important e să nu spună adevărul".
Un alt exemplu. Într-un grup se vorbeşte, cu seriozitatea cuvenită, despre cei care au refuzat să înveţe să înoate. Mai există şi din ăştia, deşi numărul lor e în scădere. Ce face individul aşa-zis spiritual? Face, bineînţeles, o glumă.
Între doi inşi aflaţi pe malul mării are loc următorul dialog:
— Vino repede, un om se îneacă!
— Degeaba! Nu mai am nici un clişeu în aparat.
Fanaticii umorului, neglijenţi faţă de propria lor sănătate, îşi permit să facă haz şi de relaţia medic-pacient. O mostră:
Medicul — Vi s-a inflamat genunchiul? Nu-i nimic. Boala dumneavoastră nu mă îngrijorează.
Pacientul — Cred şi eu. Nici pe mine nu m-ar îngrijora dacă dumneavoastră vi s-ar fi umflat genunchiul!
Poate constitui tema onoarei o sursă de veselie? Bineînţeles că nu. Şi totuşi, omul contaminat de morbul umorului inventează şi pe tema asta un banc.
— Mă rogi să nu te sancţionez, îi spune directorul unui chiulangiu. Dar cine îmi garantează că ai să te corectezi?
— Aveţi cuvîntul unui om de onoare! răspunde chiulangiul.
— Bine, zice directotul. Atunci vino cu omul de onoare!
Pofta de rîs nu cunoaşte limite de vîrstă. Un muntean bătrîn, care a depăşit suta de ani, vîrstă ce reclamă, oricum, un pic de solemnitate, se apucă să spună, cu o sclipire şugubeaţă în ochi, o povestioară auzită de la strămoşu-său.
Cică odată, potcovarul unui sat, om sărman, furase o pîine. Starostele a dat poruncă să fie spînzurat. Atunci, unui din săteni a rostit: „Iartă-l, domnia-ta. E singurul potcovar din satul ăsta şi, dacă piere el, caii nostri au să rămînă nepotcoviţi". „Ai dreptate, a răspuns starostele. Fiindcă în sat sînt doi dulgheri, să fie spînzurat unui din ei în locul potcovarului".
Cînd îl întrebi pe acest bătrîn care e secretul longevităţii sale, îţi răspunde: „Toată viaţa mi-a plăcut să muncesc şi să rîd". ...Dar, în schimb, de atîta rîs, a făcut riduri, e bine?
Nici femeile, deşi se ştie cît au luptat ele pentru emancipare, n-au fost cruţate de adepţii voioşiei. Unul, dintre cei mai răutăcioşi, a pus în circulaţie următoarea aşa-zisă glumă:
Un soţ plecat în provincie încearcă, ore în şir, să telefoneze acasă. Zadarnic. Firul e mereu ocupat. Atunci îi trimite soţiei o telegramă cu următorul text: „Închide telefonul!"
Alt deştept, de aceeaşi teapă, a scornit cugetarea: „Tăcerea e singurul lucru de aur pe care femeile îl detestă".
Să rîdă cine poate. Eu, nu.
Fiţi tari, dragii mei! Priviţi cu mai puţină îngăduinţă pe cei care într-o atmosferă de veselie se simt ca musca-n zahăr! Nu-i lăsaţi să prolifereze pe aceşti chicotitori care se hlizesc din orice! Rîsul e neserios. Rîsul e neelegant şi frivol, cum spunea un cunoscut de-al meu care are simţul estetic mai dezvoltat decît creierul, calitate pentru care îl apreciez enorm. Şi are dreptate omul. Căci, ia spuneţi-mi: nu cîştigă oare în prestanţă cel care ţine o conferinţă despre cruzimea coridelor, înfierîndu-le, faţă de neseriosul care spune: „Un taur — doi toreadori. Un taur — un toreador. Un taur"? şi asta pentru ce? Doar ca să vă facă să rîdeţi.
(Perpetuum comic ’82, pag. 253)