Din spirit de frondă, Zimfoacă se apucă să persifleze lumea zîmbind cu un anume scepticism, în urma unor mici incidente petrecute în tramvai. Recunoaşte că, nefiind îmbrăcat la patru ace, lumea nu-i mai dă aceeaşi consideraţie, îl reduce la nivelul unui muritor de rînd, îl sfidează, fără să ştie că în buzunarul de la piept păstrează o legitimaţie de serviciu care, odată scoasă şi vînturată în nasul oricui, i-ar restabili drepturile ce i se cuvin.
Deseori a auzit: „Dumneata ştii cu cine ai de-a face?" şi pe atunci strîmba din nas, jenat de lipsa de modestie a individului care voia să restabilească ierarhiile şi să nuanţeze politeţea. Iată, însă, că a venit şi ziua să se convingă personal de justeţea acelei atitudini. Ar lua-o şi el pe aceeaşi cale, dacă nu l-ar ţine scepticismul despre care vorbeam. Prea-i bîntuie cugetul, i-l devastează, facîndu-l apatic şi lipsit de energie, mai ales din pricina căldurii. Nesuferită mai e năduşeala cînd călătoreşti cu mijloace publice de transport, înghesuit şi tălăzuit. De aeeea, preferă ca în minutele ce i-au mai rămas pînă la coborîre, din dorinţa de a se detaşa de rest, să-şi mai inventarieze cugetările, să le treacă în revistă şi să le disece.
Spre pildă: plecăciunile faţă de şefi sporesc beneficiile personale; mîndria şi francheţea le spulberă.
Nu-ţi măsura puterile cu un om cu relaţii, fiindcă pierzi. Izbînzile lui în viaţă sînt direct proporţionale cu mulţimea legăturilor. Deci, astîmpără-te!
Soarele încălzeşte deopotrivă şi nătărăii şi geniile, zice un proverb vechi, la care Zimfoacă adaugă: Eu nu sînt nici geniu, nici imbecil, dar mă încălzeşte şi pe mine. Ei?
Frumoşii caută lumina, urîţii — bezna; depinde unde se află lumină, sub frunte sau în văzduh; deci, despre care frumuseţe este vorba?! Aici nu sînt eu prea bine lămurit.
Se spune că la obîrşia ticăloşiei s-ar afla prostia. Nu-s de acord: după număr, lichelele rafinate cu care am avut de-a face eu ar trebui să se înjumătăţească lumea!
Circulă ideea că lenea şi comoditatea sînt un atribut al inteligenţei. Poate, dar şi drumul cei mai vertiginos către ratare.
Poţi răsplăti dragostea unei femei numai cu flori? Da, dacă ai venituri substanţiale, timp liber să te primească şi casa plină de vaze.
De ce zîmbeşti, Zimfoacă, la toată lumea, de dimineaţă pînă seara şi, uneori, chiar cînd nu eşti bine dispus? Nu-i mare lucru să ghiceşti. Oricare din cei de o seamă cu tine azi, poate deveni mîine şef şi dacă-i rîzi mîine, e prea tîrziu!
Am auzit de la un prieten un gînd tare isteţ. Îl reproduc: una din cele 10 porunci te îndeamnă să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi, dar dacă te iubeşti pe tine însuşi, cînd mai ai vreme de ceilalţi?
Cînd te-ai fript cu ciorbă, sufli şi în iaurt, dar ce se întîmplă cu îndrăzneala şi curajul, atribute sfinte ale omului?!
Între prudenţă şi laşitate este o diferenţă de nuanţă, totul depinde de consecinţă sau de conştiinţă, amîndouă în aceeaşi măsură de importante.
...Tramvaiul înainta ca o navă pe un ocean tropical, Zimfoacă era lac de sudoare; cu toate că geamurile stăteau deschise, nu se răcorea deloc.
În sfîrşit, staţia terminus; el dădu să coboare, dar cînd să pună piciorul pe treaptă, se simţi împins de la spate. Sări ca ars şi, răsucindu-se, strigă indignat: „Păi dumneata ştii cu cine ai de-a face?" Şi fu gata să-şi vîre mîna în buzunar, să scoată legitimaţia. Totuşi, ceva îl opri. În loc de carnet, scoase o batistă şi continuă cu aplomb: „Cu un gînditor, să-ţi intre bine în cap, tovarăşe..." Apoi coborî, săltînd ca pe arcuri.
Dinspre lacul întins, împrejmuit cu sălciile luncii şi cearşafurile oamenilor veniţi pe plajă, adia puţină răcoare, mîngîindu-i fruntea îmbrobonată.
Rămînînd singur, Zimfoacă continuă să gîndească în faţa acestui colţ fermecător al oraşului asupra legitimaţiei de serviciu şi utilităţii ei!
(Perpetuum comic ’82, pag. 204)
