Poveste de groază cu mister

        În încăpere nu se mai auzea decît bîzîitul discret al ventilatorului. De sub borurile pleoapelor, ochii şefului aruncau priviri scurte şi reci, în timp ce „Kojak"-ul străbătea cu repeziciune distanţ dus-întors dintre cei doi canini de aur. Pe biroul uriaş, străjuit de telefoane în toate culorile, harta 1:100 dezvăluia principalele objective ale disputei.
        Omul ameţit în faţa acestei privelişti păru să se trezească din uluială şi, cu o voce gîtuită, făcu o ultimă tentativă de a îndupleca inima de piatră:
        — Vă rog, vă implor, am trei copii. Nu mă lăsaţi!
        — Am spus: nici o centimă mai puţin! răsună, din spatele superlongului, vocea scrîşnită a şefului.
        — Măcar pentru o lună. Fie-vă milă, am trei copii! O lună, nu cer mai mult!
        Un semn scurt din arătătorul cu ghiul şi două gorile apărură ca din pămînt. Omul care, între timp, căzuse rugător în genunchi, fu apucat de subsuori.
        — De ce? De ce?! mai apucă el să spună, înainte de a fi scos afară în brînci.
        Şeful stinse încet ţigara în scrumiera de fier masiv şi cuplă interfonul:
        — Altul.
        Uşa capitonată se deschise fără zgomot, lăsînd să pătrundă în încăpere un tînăr îmbrăcat într-un costum albastru cu dunguliţe.
        — Hello! Tony este numele meu. Mă cunoaşteţi, nu? făcu noul venit, plonjînd în fotoliu.
        Celălalt îl urmări neutru, pînă în clipa cînd tipul îşi cocoţă călcîiele pe birou.
        — Unde te crezi, mă, în Texas?! îl admonestă el furios.


        Tînărul zîmbi din colţul gurii, fără să-şi schimbe poziţia. Apoi, duse mîna sub haină şi în secunda următoare un cartuş străbătu spaţiul dintre cei doi şi-l lovi violent pe şef drept în piept. Acesta se aplecă într-o parte, gemînd, şi „Kent"-ul dispăru într-unul din nenumăratele sertare. Continuă ceva mai liniştit:
        — Unde?
        — La Club.
        — Cîţi?
        — 20.
        — 30, toată perioada.
        — Mult, oftă laconic individul cu dunguliţe.
        — Pentru tine, nu! Îţi cunosc dosarul din scoarţă în scoarţă!
        — He, he, rîse celălalt amuzat.
        — De ieşit, ieşi cînd spun eu!
        — O.K.! 30 de bătrîne.
        Şeful notă ceva pe o hîrtiuţă şi semnă precipitat. Cînd vorbi, vocea sa tăie aerul ca un cuţit.
        — Mălaiul!
        Tony duse din nou mîna la buzunar şi scoase două teancuri de bancnote pe care le lăsă să cadă pe birou. Se ridică încet şi, apucînd cu două degete hîrtiuţa, salută neglijent şi dispăru.
        Cele două teancuri fură înghiţite de aceleaşi sertare fără fund, după care în interfon se făcu auzită iar vocea scrîşnită:
        — Mai e cineva? Să intre!
        Soarele stătea să cadă sub orizont, dar activitatea de numire a ospătarilor pentru sezonul de vară pe litoral continua cu spor.

(Perpetuum comic ’82, pag. 231)