O mască rîde, o mască plînge

        Grigore era trist, ca o cravată de doliu. Refuza să discute despre motivele tristeţii sale, pînă şi cu Monica, singura fiinţă căreia îi declarase, spontan sincer: „Îţi mulţumesc că te-ai născut, lumea cu tine e mai frumoasă".
        Numai că femeile au un fel al lor, perseverent, de a te descoase, pînă cînd, mai de voie, mai de nevoie spui tot ce ai pe inimă. Aşa a procedat şi Monica, încolţindu-l pe Grigore cu întrebări abile şi scormonind în el ca într-o pungă cu nasturi de plapumă. Grigore, actor categoria a treia spre a doua la teatrul „Muza municipiului", tocmai se întorsese din turneu. Monica bănuia că tristeţea de acolo i se trage, din turneu. Înainte de plecare Grigore era vesel, avea poftă de viaţă, au mîncat cremşnit în piaţă şi el i-a declarat că o iubeşte „definitiv".
        Cu tact, cu răbdare, Monica a reuşit să-l determine la confidenţe. Într-adevăr, turneul era de vină. Grigore i-a povestit, cu lacrima în colţul ochiului, că a străbătut tot judeţul, oraş cu oraş şi că ceilalţi actori din trupă — de exemplu, Sterian, Boghircă şi Conţeanu — au fost asaltaţi de admiratoare fanatice care le-au cerut autografe şi fotografii color. Cu o singură excepţie. A lui, a lui Grigore.
        Monica a intuit că moralul prietenului său este în demolare şi că nici un actor contemporan nu se poate împăca, atît de uşor, cu gîndul că tineretul studios nu-i ascunde poza printre conspecte. Lucrurile se complicau cu atît mai mult, cu cît teatrul trebuia să întreprindă un nou turneu şi, decît să mai trăiască încă o dată ruşinea pe care o ştim, Grigore prefera să se facă pedichiurist la viitoarea baie centrală din localitate.


        Monica i-a explicat (cu toată căldura de care sînt capabile viitoarele neveste) că una-i publicul cult serios de teatru şi alta vînătoarele de autografe facile, că pînă şi Piersic a fost amendat în autobuzul 37 de o controloare sub 20 de ani şi că, în ultimă instanţă, numai posteritatea stabileşte, ireversibil, valorile. Oftînd hamletian, Grigore a acceptat să meargă şi în noul turneu, dar angajîndu-se sub prestare de jurămînt că imediat după spectacole va pleca la hotel, unde, încuiat în cameră, va citi viaţa lui Humphrey Bogart.
        Şi a plecat. Fără să ştie că Monica, nevăzută, neştiută, l-a urmat pe tot itinerarul turneului, cu trenul, autobuzul, curse locale I.T.A. şi autostopul. De peste tot a trimis scrisori la hotelurile unde era cazată trupa teatrului „Muza municipiului", prin care solicita, insistent şi de urgenţă, autografe şi fotografii ale unicului şi îndrăgitului nostru actor Grigore Suşu, din partea unui grup de admiratoare din mediul universitar şi din toate mediile: de la grupul de muzicuţe „Gladiolele pe note" şi grupul post-liceal „Panificaţie-fete", pînă la membrele cercului „Tiparul practic".
        În tot acest turneu, Grigore a primit corespondenţă personală în greutate de 825 de grame netto. Judecînd după numărul de autografe solicitate, Sterian, Boghircă şi Conţeanu erau la fel de departe de Grigoraş, ca de Alain Delon.
        Fireşte, într-o zi, turneul a luat sfîrşit şi Grigore s-a întors la ale lui. Monica l-a aşteptat cu imortele şi lichior de ouă. Şi-a întîmpinat iubitul cu ochii cutreieraţi de lumină şi el arăta fericit ca Clark Gable, cu premiul „Oscar" în braţe. Aşa, pe departe, Monica l-a întrebat cum i-a mers în acest turneu.
        Grigore s-a încruntat, apoi a zîmbit, un zîmbet mic cît o butonieră. A mîngîiat-o părinteşte pe frunte şi i-a explicat ce mare a fost La Bruyere, cînd a spus că „începutul şi sfîrşitul iubirii se fac simţite în stînjenirea încercată cînd rămîi singur cu fiinţa iubită." Exact asta simte el acum, convins fiind că legătura lor este deteriorată, pentru totdeauna, întrucît el, Grigore Suşu, este cel mai adulat actor contemporan, a cărui singură datorie este să aparţină maselor de spectatoare şi telespectatoare, devotate teatrului.

(Perpetuum comic ’82, pag. 99)